Autor, Învățător Gheorghe Pârlea, Miroslovești 2026
* * *
Pe 19 octombrie, se împlinesc 65 de ani de la trecerea în veșnicie a scriitorului Mihail Sadoveanu.
Bizarerii . . .
În legătură cu moartea prozatorului, ni se servesc încă bizarerii în presa tipărită și online. Un…(hai să nu-l numim ca în zicala la care voi face aluzie imediat) ziarist de provincie, pe care l-am întâlnit într-o împrejurare chiar la baștina mea – nu-i inserez numele ca să nu-i fac „un serviciu” –, „a aruncat un bolovan în baltă”. Și nu s-a repezit nici un… „deștept” să-l scoată. Și să vezi ecoul: internetul e plin de preluări, chiar și ale unor postaci cu ștaif. „Te uită, dom’ne, ce poznă cu Ceahlăul literaturii române!”, își zic cei puși în „cunoștință de cauză”.
Dar iată care-i pozna – de fapt, una din două. Fie l-au omorât (pe M. Sadoveanu) foștii frați masoni (ce târziu s-au decis să o facă!) în trenul București-Iași, cu o piatră în cap (e aici o pastișare a uciderii lui Eminescu, dar în cazul lui Sadoveanu – cu o „piatră învelită într-o batistă”, de ce oare?), fie… Fie a sucombat în urma unei supradoze dintr-un afrodisiac chinezesc (vezi de unde!, nu de la americani) prin care cică trebuia să facă față potențialului mult mai tinerei sale soții (și, ca să vezi cusătura cu tighil, musai tot în trenul București-Iași, sau viceversa). Să-ți faci cruce, nu alta, de o așa imaginație bolnavă!
În realitate . . .
Dar să ne venim în fire. Mihail Sadoveanu s-a despărțit de viață la 19 octombrie 1961. Fatalitatea a venit în urma unui „accident vascular major”, aflăm de la dr. Mihail Constantineanu, unul dintre medicii care l-au tratat pe scriitor în ultimul său an de viață, la reședința provizorie de la Schitul Vovidenia. Verosimil, nu?…
Pentru accentuarea veridicității, să urmărim un extras din mărturia unui om… normal, respectiv a medicului invocat mai sus. Articolul din care citez e intitulat „Sadoveanu în ultimul an de viață – Neverosimila vacanță” și a fost publicat în „România literară”, nr. 27 din 7 iulie, 1999.
<<…Marele scriitor era, bietul, în acea vreme [în 1960-1961, nota mea], am mai spus-o, total afazic – urmare a unui accident vascular major în emisfera cerebrală stângă relativ recent petrecut – și de aceea neînstare să mai articuleze altceva decât rare cuvinte monosilabice (precum: păi, dar, cum, așa). […] Acel devastator „stroke” îi răpise nu numai graiul, ci și memoria propriei sale opere, a numelor eroilor și personajelor de el însuși create și pe care, cu nesfârșit devotament răbdător și perseverent, Coana Valerica izbutise să-l facă să le învețe din nou [o ameliorare de câteva luni, până la 19 octombrie 1961 – nota mea].>>
E de adăugat că debutul suferinței prozatorului (după cartea părintelui arhim. dr. Mihail Daniliuc, „Sadoveanu… altfel”, Ed. Doxologia, 2020) e din 1955, după care, până la moarte, suferindul a trecut prin supliciul terapiilor de recuperare, vegheat (la Vovidenia, Neamț) de medici și vizitat de personalități ale timpului. O revenire firavă și o reîntoarcere la București, apoi din nou la Vovidenia, spre a-și petrece aici, într-o tristețe profundă, ultima lui toamnă. Cu vreo două săptămâni înainte de plecarea din viață, familia l-a despărțit pentru totdeauna de „Poiana liniștii” de lângă Schitul nemțean. Și a venit repede ziua când inegalabilul nostru poet în proză a fost dus într-o altă „poiană”, una a liniștii funerare, spre a împărtăși tăcerea eternă alături de Mihai Eminescu, poetul atât de îndrăgit de comilitonul său întru ale marii literaturi.
Discernem . . .
Așadar, viața asta „nouă” a românilor, „liberă și democrată” – pe care ne-am dorit-o atât de mult și pentru care am oferit jertfe umane în masă – ne pune serios la încercare. Adică ne măsoară răbdarea, implicit dilema în a discerne între adevăr și impostură.
Fotografia conexă acestui modest in memoriam sper să fie – și ea – un indiciu că Sadoveanu, în ultimii săi 5-6 ani de viață nu mai făcea altceva decât să aștepte, după legea firii, clipa marii treceri, a „mutării într-o stea”.
* * *
Autor, Învățător Gheorghe Pârlea, Miroslovești 2026
