Adio, arme

 

Intr-un timp in care toata energia ne este indreptata catre deadline-uri, profit, cariera, cand ne-am mai putea oare apleca atentia asupra lucrurilor primordiale, care la sfarsitul zilei fac diferenta? Cum s-ar vedea acesta noua lume in oglinda care reflecta dincolo de materie? Ce ne-ar spune un oracol legat de ce ne asteapta daca vom continua sa intelegem evolutia asa cum o facem?

“Adio, arme” a lui Ernest Hemingway are raspunsul la toate aceste intrebari. Actiunea are loc sub umbra Primului Razboi Mondial, locotenentul Frederick Henry, un american inrolat in serviciul medical al armatei italiene, osciland permanent intre experienta razboiului si experienta iubirii. Asemanarea izbitoare cu romanul lui Camil Petrescu, “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, nu cred ca poate scapa cuiva. Spre deosebire de eroul autorului roman insa, Henry va gasi experienta amoroasa ca fiind cea limita, cea in care fiinta umana isi regaseste esenta.

Inceputul surprinde linistea dinaintea furtunii, moment tocmai bun pentru a familiariza cititorul cu mediul militar, dar si cu relatiile amicale sau conflictuale, cu obiceiurile si grijile celor ce vor face subiectul naratiunii. In paralel cu acest start naiv, incepe foarte natural si povestea de iubire cu infirmiera Catherine Berkley, poveste intrerupta de pregatirile necesare pentru a asigura o ofensiva eficienta.

Stilul lui Hemingway nu si-a castigat degeaba eticheta minimalismului (prin relatarea concreta, fara artificii a faptelor, nu de putine ori dialogurile fiind foarte superficiale – in special cele cu Cat), iar pe cel care va privi cu raceala episodul, nu il va surprinde deloc: in timp ce mancau paste cu branza sunt loviti de un obuz. Va primi, bineinteles, medalia de argint, distinctie oferita de obicei celor mai viteji, chiar si celor care refuzau sa fie ingrijiti in favoarea celor mai grav raniti, refuz pe care nu il face cu atat de multa convingere, dupa cum insusi “tenente” recunoaste in fata amicului sau chirurg Rinaldi.

Rasturnarea de situatie permite continuarea relatiei cu infirmiera care, cum nu se putea mai nerealist, este mutata exact la spitalul unde va sta el internat multe luni de zile. Secventele comice nu lipsesc nici in acesta parte a relatarii, momentele care duc la decizia celui de-al doilea specialist (primul ii spune ca trebuie sa astepte sase luni pentru a putea interveni fara niciun risc) de a ii opera genunchiul chiar a doua zi, dar si prietenia cu portarul care ii face rost de bautura asigurand plusul de calitate al cartii. Cei doi indragostiti se considera ca si casatoriti, in discutiile lor fiind plasate cu tact semne anticipative pentru final (precum motivul pentru care ii era frica lui Catherine de ploaie).  

Odata cu reintoarcerea pe front, totul se echilibreaza, forta si viteza evenimentelor venind parca din insasi nevoia autorului de a nu se amagi cu o existenta care iti sta la picioare si de a o infrunta pe cea care te calca in picioare. Locotenentul, cu noua echipa, trebuie sa duca trei ambulante la un alt punct militar, dar satul de timpul pierdut intr-o coloana generata de vremea proasta si de retragerea trupelor, va lua decizia care ii va schimba radical viata: ies din sir si o iau pe un drum lateral, cu speranta oarba ca vor ajunge unde trebuie. Nu o fac, e pus in situatia de a raspunde cu arma la neascultarea unui ordin, mai pierde un om drag lui, are de-a face cu tradarea si mai apoi cu o meschinarie a politiei militare care, sub false argumente, ii executa pe ofiteri. Fuga il va aduce iar langa Cat, acum insarcinata, cu care va intra ilegal, dupa o noapte intreaga de vaslit, in Elvetia unde ii va gasi finalul acestui manifest indirect si viu impotriva razboiului din considerente cat se poate de viabile si pro viata tihnita, care este “Adio, arme”.

Nota acordata cartii ar fi fost mai mare daca ar fi existat paragrafe cu framantari intrinseci in locul elipselor exagerate de pe alocuri. Nu am apreciat nici constanta preocupare pentru alcool a lui Henry si nici personalitatea mai dulce ca mierea indulcita a lui Miss Berkley.

Protagonistul evolueaza cu siguranta, adevar care se intrevede odata cu discutiile (e drept, simpliste) cu cei cu care se intalneste de-a lungul aventurii sale. De aceea, daca este sau nu o drama cred ca depinde strict de lumina de sub care privesti: daca tii cont de nefericitele experiente, este intr-adevar o drama, daca tii cont ca scriitorul a ales sa nu prezinte nici dezbateri complexe pe marginea acestor intamplari, nici monologuri interioare, romanul este doar o calatorie initiatica necesara celui care ne apare nehotarat din prima clipa (ce alta explicatie ar avea de pilda inrolarea in armata italiana, data fiind cetatenia lui americana?).

Lectia pe care ne-o ofera Henry e ca sustragerea de sub sisteme opresive spiritual (nu cred ca e o coincidenta ca singurul preot care apare de-a lungul povestii se loveste de ironiile acide ale celorlalti) nu se poate face treptat si in liniste, ci deodata si cat mai brutal. Dupa ce toate se vor fi terminat, chiar cu perspectiva celei mai crunte deziluzii la orizont, ne suntem datori noua insine sa mergem pe jos, prin ploaie. Nu pentru a gasi raspunsuri, ci pentru a scapa de colb si pentru a fii printre primii care zaresc culorile curcubeului.