Miroase-a ura si-a fatalitate

 

“Acum tu, Doamne, te apropii iar si vrei
Sa afli despre noi ca-o ducem bine,
Si, cum doreai sa ma-ntalnesti, de obicei,
Ma vezi in rand cu servii[1] si pe mine”. (Faust, Goethe)[2]

 

Intr-un loc din lumea asta, intr-un moment dintr-o anumita si independenta de noi curgere a vietii, moare un om.
Ca la-un stimul slinos si puturos, societatea incepe sa pulseze din cele mai putrezite parti ale ei: adusi de-un vant ridicat din mizerie, diavolii joaca de la orizont pan-la corpurile-gazda. Unii se strang in strada si huduie la vederea tristetii si suferintei doliului imbracat in oamenii omului, altii sunt ceva mai organizati; institutionalizati, izolati prin tehnologie, se strang in camere si catre camere practica necrofagia. Au costume, rochii, farduri, ecrane, lumini, o intreaga regie. Se cheama profesionisti. Mai discuta, mai sfasie, mai fac doi pasi – poate din unghiu’ ala carnea e mai dulce. Poate strang mai mult succes, bani, trepte in cariera – cu pretul propriei umanitati. “Asta cere lumea”, isi motiveaza ei purtarea. In fapt, niste ipocriti lasi si goi.
Asta-n planul laicului.

Cat despre sacru, si conventia sociala acceptata ca fiindu-i reprezentant lumesc, biserica…
Niste euri mici, slabe, chircite – apasate de-o istorie neguroasa si grea, ridicate de facilitati nedrepte, bani si deduceri de taxe, niste relatii bune pe la Palate, niste fire-ntinse cu Serviciile. Niste nimicuri rigide-n spirit si intelect, doar hapsane si-ngrijorate pentru cat se poate de concreta putere peste si nu pentru oameni.

Omul nostru e linistit acum, e mort. Nu-i mai pasa, poate ca arunca-un ochi peste umar in timp ce paseste sigur dinspre dezumanizare spre liniste si echilibru.
El s-a dus, e bine-acum. Poate doar putin trist. Sper ca macar atat. Nu pentru el, n-are de ce. Pentru noi, halci de carne cu minte-ntunecata si suflet lipsa.



[1] Conform DEX 1998, serv – taran dependent de stapanul de pamant; iobag, serb; sclav, rob; servitor, slujitor. Din latinescul servus

[2] Traducere de Stefan Augustin Doinas, Editura Univers. Bucuresti, 1982.