Un concert ca o calatorie in timp

Cand ne privim parintii ni se pare ca nu au apucat sa se distreze ca noi, ca pe vremea lor nu aveau atatea posibilitati si cand ti-era lumea mai draga se termina petrecerea dupa regulile conventiilor sociale.

Poate datorita familiei sau a mediilor in care am crescut, mie mi-au placut mereu muzica veche si VH1, pentru ca cernea piata de toate inutilitatile si tampeniile, oferindu-mi doar ce mi se potrivea, ce merita timpul si atentia mea.

De aceea, la concertul lui Mircea Vintila de duminica trecuta (25 noiembrie) m-am simtit foarte bine. Mi s-a parut ca e genul de muzica selectiva, care te provoaca sa gandesti, sa simti, sa cunosti pentru ca in final sa o iubesti si sa o intelegi. Spre deosebire de melodiile noi care se inversuneaza sa simplifice totul si eventual versurile sa fie un la-la-la continuu, Vintila pare sa aiba pe corzile chitarei si o gama de cuvinte pentru fiecare nota.

Uitandu-ma in jur mi-am dat seama ca parintii mei se distrau cel putin la fel de bine ca noi, generatia NFS (Need for Speed), dar cu mai mult stil, cu oarecare complicitate. Iar daca noi prin distractie intelegem cluburi, pentru ei insemnau seri ce lasau in urma povesti care, asemeni vinului bun, devin tot mai frumoase an dupa an.

In plus, un concert Mircea Vintila e ca o plimbare prin Bucurestiul de alta data, cu povestile si legendele lui, cu viata, dramele si bucuriile despre care nici macar din cartile de istorie nu mai afli.

Insa nu va lasati inselati! Vintila nu e doar pentru cei in varsta, ci este pentru cei care inca mai asculta o melodie cap-coada, care mai memoreaza versuri si pentru cei care cred ca muzica trebuie sa fie inteligenta si sa provoace.