Memento Caragiale: Satira si politichie pentru reverie IX

 

Aschie morala sub unghia constiintei publice, branciul literar din coasta, coarnele din poza de grup, degentul aratator neconventional, Ion Luca Caragiale e umorul si pilda unei natii. Azi, mai sanatos si actual ca niciodata.
In 2012, un anumit filon ideatic zice ca o sa cam plecam la loc cu verdeata mayasa. “Unde? Ca la cat au defrisat si construit stimabilii…”, probabil c-ar zice nenea Iancu.
Cu toata zeflemeaua pe care o purtam subiectului respectiv, noi vedem anul 2012 altfel – 160 de ani de la nastere si 100 de la moartea lui Ion Luca Caragiale.

NMZ incheie un proiect editorial pe care l-a vrut altfel, prin care a incercat sa va dezvaluie un alt unghi al uriasului Ion Luca Caragiale: poet si om politic.

 

Prea sarac

Pauvrete, pauvrete, c’est toi la courtisane*
(MUSSET)

Am zis iubitei mele: “Vino
La camp s-auzi un pitpalac”.
Ea: “Da, imi place pitpalacul…
Dar nu merg: tu… esti prea sarac.”

Plimbandu-ma-n singuratate,
O oda gloriei eu fac:
Dar gloria se departeaza.
“De ce fugi?” zic. – “Esti prea sarac.”

Ma duc atunci la masa verde,
Sa-ncerc norocul – poate fac
O lovitura… Dar norocul
“Pleaca, imi zice; esti sarac!”

Ma duc acasa melancolic.
Stau trist, visand intr-un cerdac,
Si pitigoiul din gradina
Imi fluiera: “Esti prea sarac!”

Ma duc la editor c-o carte
E iarna, frig – voi sa ma-mbrac;
Dar editorul ma respinge:
“Nu te-editez; esti prea sarac!”

Atunci, voii de disperare
Sa ma atarn de un copac,
Dar craca fuse prea subtire,
Mi-a zis trosnind: “Esti prea sarac!”

A! saracie, monstru palid,
Cand oare am sa-ti vin de hac?
Si saracia imi ranjeste
Sardonica: “Esti prea sarac!”

Imi place catre primavara
Sa mananc ochiuri cu spanac.
– Si nici spanac, nici ochiuri semple
Nu pot sa gust… sunt prea sarac!

In post simtesc, pe la Teatru,
Dureri de inima. Ce fac?
Nu pot sa intru und’ se iese,
Rosind imi zic: “Sunt prea sarac!”

Atunci, o constipatiune;
Ah! doftore, ce sa ma fac?
“Siminichie”.
“Nu se poate”.
“De ce?”
“De ce? Sunt prea sarac.”

Ma duc la revolutiune
Si caut leac, si poc! si pac!
“Ce cauti aici?” striga banditii.
Sunt dizident!
“Esti prea sarac!”

Am vrut sa-mi fac si eu pomana
C-un cersetor, c-un biet ciuntac,
Dar el razand, mi-a zis: “Te lauzi!
S-o vaz, n-o crez… Esti prea sarac!”

Adesea o revolta-mi vine
Ca nu sunt nici turc, nici turlac**
As vrea sa stric, sa sparg la geamuri,
Dar ma opresc… Sunt prea sarac.

Nu! orsice sa fac, vaz bine
Ca pentru mine-i tot un drac!
In mediul social de astazi
Sunt prea parlit, sunt prea sarac.

Ori incotro d-acu m-oi duce,
Nu pot cu soarta sa ma-mpac,
Mi-e vecinica dusmana – vecinic
Imi spune: “Piei! esti prea sarac!”

Sarac! da! nu e loc in lume
Pentru-un sarac! dar… ce sa fac?
Sa mor!… dar un revolver costa…
Chiar pentru moarte, prea sarac…

Dar mor in fine si groparul
Imi ia cadavrul si, posac,
Sopteste intre dinti in sila:
“Dupa ce-i greu… e si sarac!”

Am re-nviat apoi, si iarasi
Ca mai-nainte strofe fac…
Un critic fara mila-mi spune:
“Ai inceput iar prea sarac!”

Si nu stiu cum sa aflu-acuma
L-aceste strofe un capac…
As vrea o inspiratiune,
Nu pot sfarsi… sunt prea sarac!

Alerg atunce pentru rima
La Dictionarul lui Cihac…
Vai! nici acolo nu se afla,
Si bietul Cihac e sarac!

De ce nu vrei tu, soarta sumbra,
Zambind, sa nu mai fiu sarac?
Cum as dormi acum la umbra
Cu burta-n sus intr-un hamac!

Grancea, 8 decembrie

______________
* Saracie, saracie, tu esti stricaciunea… (fr.)
** turlac – ametit de bautura, beat sau zapacit, nauc

 

Fragment din cuvantarea “Domnilor, oamenii aud…” sustinuta de I.L. Caragiale in campania electorala din 1908, pentru conservator-democratii lui Take Ionescu:

“Domnilor, oamenii aud adeseori cate o suta de ani o vorba, se invata cu vorba si nu stiu ce continut are vorba aceea (ilaritate).
Tot aud vorba aceasta: conservator, conservator, conservator (ilaritate).
Nu radeti, ca nu e gluma ce va intreb eu (rasete).
Il rog pe cel mai convins dintre d-voastra sa raspunda. Conservator va sa zica pastrator, a conserva insemneaza a pastra si conservator va sa zica pastrator. Va sa zica, cand zici partid conservator, insemneaza partid care pastreaza, in deosebire de alt partid care zice: nu vreau sa pastrez, ci vreau sa schimb.
Eu gandesc ca vorbesc destul de babeste, ca sa ma inteleaga orisicine (mare ilaritate).
Apoi cand zic partid conservator intr-o tara, inteleg partid conservator care sa pastreze tara aceea, nu sa-si pastreze nepotii, pe finii si nasii slugilor, pe oamenii care le procura din mahalale fel de fel de placeri, caci le sterg ghetele lor, copitele cailor lor, care cu o generatiune inainte le prindea cai de pripas si mai tarziu cresc pui de iapa englezeasca (mare ilaritate).
Ce va sa zica partid conservator romanesc?
Sa-mi pastrez grajdurile, neamurile, ifosele, neghiobia mea si a familiei mele, ori sa-mi pastrez inteligenta tarii intregi si munca tarii intregi? (mare ilaritate, ovatiuni).
Si presupun ca as vrea sa pastrez sinceramente, eu, tara intreaga. Ma simt eu capabil sa o pastrez si pe ea sa nu o chem sa se pastreze?
(…) A zis mucea lui papa: apoi Take prea ne duce pe apa, papa; ia sa-l aruncam pe Take in apa. L-au aruncat in apa, Take e deasupra apei si lor le-a venit apa la gura (aplauze).
Acum il cheama pe Take inapoi ca sa le scape corabia. Poate sa-l cheme; inapoi nu se mai poate.
(…) In momentele de astazi, e inca o data mare noroc ca avem un altfel de sef si ii zic adresandu-ma lui: sefule, (…) pune mana pe inima, sterge-te pe frunte si un moment sa nu te dai inapoi, caci ar fi pacat sa scapi un asa de frumos moment istoric (ovatiuni nesfarsite).

Discurs tiparit in “Revista Fundatiilor Regale”, VI, nr. 10, octombrie 1939, pp. 21-24.

 

Si, in final, pentru un spirit fara de limita, pentru o minte ludica, pentru acea mustata inconfundabila, care acoperea o gura aspra ori calda, insa mereu inteligenta, redam mai jos un fragment din “Cuvant inainte” la volumul “I.L. Caragiale – Fabule, satire, parodii”, introducere semnata de Liviu Calin:

Bietul Ion, Temelia, Mangaiere, De ce?, Litanie, Semnal, publicate in Convorbiri critice si Opinia Iasi (1907-1908) nesemnate sau semnate fie “un mare anonim” fie “Oblivius” contureaza pregnant sentimentul antimonarhic la Caragiale si dispretul, pana la revolta, fata de stapanirea venala. De fapt cei inruditi cu asupritorii poporului ii fluierasera piesele, il umilisera in repetate randuri, il respinsesera de la premiul Academiei socotindu-i opera imorala, il facusera sa cunoasca atatea aspre vicisitudini pana cand a trebuit ca ultimii ani sa traiasca macinat de nostalgia tarii in ambianta straina spiritului sau legat de popor. Pe acest fond de zabranic, un grup de prieteni, printre care Vlahuta si Girleanu, s-au gandit sa fie sarbatorit asa cum se cuvine in tara, la implinirea varstei de 60 de ani. Era prea tarziu. In locul unei scrisori obisnuite, Caragiale a preferat sa expedieze o fabula, intr-un anume fel cu valoare testamentara, fiindca poarta data de 30 ianuarie 1912, deci nu mai putin de sase luni inaintea stingerii sale din viata:

A fost odata un baiat
O secatura, un stricat…
Frati, mama, il nesocoteau,
Si mari si mici il huiduiau,
Ba, uneori, il si bateau.
O viata l-au tot umilit
Pan’ ce stricatul umilit
Din casa ma-sii a fugit…
Intr-un tarziu si-au amintit
De-acel copil nepricopsit,
De-acel bun-de-minte, de-acel
Fugar pribeag, de-acel misel,
Si mila le-a venit de el
La ziua lui l-au cam iertat,
Acasa, veseli, l-au chemat,
Si cu dulceti l-au indopat…
Pan’ ce stomacul si-a stricat.

Morala:
Dupa prea amara viata
Nu fi lacom la dulceata.”

 

In memoriam Ion Luca Caragiale (1852-1912), 2012.