Autor, Învățător Gheorghe Pârlea, Miroslovești 2026
Am intrat de-a binelea în toamnă, anotimpul care – prin cele două luni din trei, noiembrie și octombrie – semnifică alfa și omega din biografia lui Mihail Sadoveanu, scriitorul despre care s-a spus că e, în proză, ceea ce e Eminescu în poezie, sau (de mai recent) e, în literatură, ceea ce e Iorga în istorie.
Noiembrie e luna nașterii (1880, ziua a 5-a a lunii), iar octombrie e luna în care scriitorul a intrat în veșnicie (1961, ziua a 19-a a lunii).
Trecerea Styxului, în cazul Mihail Sadoveanu, a avut loc după un lung preludiu, început în 1956, la primul accident vascular. Convalescența, de lungă durată, perioadă în care a încetat să mai scrie, i-a fost întreruptă brutal în 1958, când boala a recidivat sever, printr-un „accident vascular major” (după aprecierea unuia dintre medicii care l-au tratat pe scriitor în penultimul său an de viață, la reședința provizorie de la Schitul Vovidenia). Paralizase parțial, pierzându-și graiul și memoria operei sale. A urmat o refacere firavă și scurtă, ceea ce a însemnat așa-zisa „revigorare terminală” a omului aflat pe moarte.
Scriitorul își conștientiza sfârșitul, căci cei din preajma sa observau asta. S-a împăcat cu Biserica, conflictul fiind cauzat de apartenența scriitorului la Masonerie (această organizație inițiatică promovează ecumenismul și doctrinele oculte, ceea ce Biserica noastră respinge categoric). A făcut penitență și participa discret la slujbe în ambientul spiritual de la Schitul Vovidenia (a fost surprins rostind pe de rost, la strană, psalmii Utreniei sau cântând cu lacrimi Prohodul Domnului) și dormea cu Biblia sub pernă.
Știind că nu va putea fi înmormântat cu slujbă religioasă, comuniștii urmând a-i acapara ceremonialul funebru, a exploatat o întâmplare instrumentată misterios, care i-a asigurat substitutul pentru ceea ce nu putea să obțină la momentul înțărânării creștinești. Preotului ardelean Toma Bulea, un vechi prieten al scriitorului se afla într-o excursie care avea în itinerar Mănăstirea Neamț. Aflând că Sadoveanu, grav bolnav, se află la Vovidenia, l-a vizitat spre a-l încuraja. Vizita inopinată a prietenului său, protopopul din Beclean, i-a declanșat scriitorului soluția salvării de la iminenta neîmplinire care îl frământa. L-a rugat insistent pe preot să ceară un Molitvelnic de la călugării Schitului din preajmă, cartea cu rânduielile înmormântării, spre a-i citi rugăciunile specifice prohodului. Cererea însemna un fapt bizar, respins inițial de preot. Cedând însă și citind pasaje din textele prohodului, preotul îl făcu pe scriitor să se creadă pregătit pentru călătoria cea fără întoarcere: „Toma dragă, a fost tulburător şi să ştii că voi muri prohodit de tine!”, a conchis Sadoveanu, lăcrimând. Și, în ambientul monahal de la M-rea Neamț, Marele Tăcut aștepta resemnat trecerea hotarului dintre lumi.
Există mărturii contradictorii asupra locului decesului – la reședința de la Vovidenia?… sau la domiciliul din București, unde scriitorul va fi fost adus în grabă la semnele care anunțau iminența fatalității? Nu e de luat în seamă imaginația bolnăvicioasă a colportorilor de senzații tari – din păcate, fantezii vehiculate și de oameni aparent raționali din branșa comunicatorilor publici (jurnaliști, scriitori).
Informațiile de aici sunt prelevate din surse bibliografice serioase, înserate în reviste și cărți. Ele contracarează acele fantezii legate de cauza și locul morții scriitorului, de înțeles într-o oarecare măsură pentru o anume categorie de receptori. Personalitatea complexă a lui M. Sadoveanu, un „accident măreț al peisajului” inițiat în misterul doctrinelor ezoterice, „cu figura lui de divinitate enigmatică, ca a unui Buddha autohton”, putea determina, la moartea sa, scenarii rupte de realitate. Dintre acestea însă, nu putem credita decât pe unul singur, care ne parvine din siajul fruntașilor breslei literaților și e girat de personalități credibile. Iată acesta mai jos.
În lumea literară, spre sfârșitul deceniului șase a veacului trecut se știa că Mihail Sadoveanu era supus supliciului bolilor bătrâneții. În ziua de 19 octombrie 1961, la Institutul de Istorie literară și Folclor (devenit Institutul de Istorie și Teorie Literară „George Călinescu”) se desfășura o activitate în prezența directorului său, academicianul George Călinescu. Acesta era la pupitru, de unde își declama în mare vervă discursul acaparator. Deodată, un zgomot agasant îi întrerupe disertația. Cei de față întorc și ei privirea spre locul de unde venea zgomotul perturbator. Înainte ca ceilalți să-și elucideze incidentul, Călinescu rosti ca pentru el, dar cu voce perceptibilă celor din preajmă: „A murit Sadoveanu!”Deasupra ceasului care măsura timpul în acest templu al culturii, se afla tabloul lui Mihail Sadoveanu. Acesta căzuse zgomotos peste bufetul cu tăblie de marmură, chiar în ziua morții lui Sadoveanu și, mai mult, se pare că și la momentul orar al trecerii în veșnicie a Ceahlăului literaturii române.
Așadar, moartea celebrului scriitor, apreciat ca fiind un inegalabil poet în proză, cel mai abilitat contemplator al Creației din literatura de pretutindeni (aceasta i-a făcut pe unii exegeți să creadă că Sadoveanu îl identifică pe Dumnezeu cu Natura, respectiv Creația), a plecat din lume firesc, după noima pe care Creatorul a lăsat-o omului la anii cei care împovărează viața bătrânilor.
IN MEMORIAM: CAUZA ȘI CONDIȚIILE MORȚII LUI MIHAIL SADOVEANU, DINCOLO DE SPECULAȚIILE FANTASMAGORICE
Pe 19 octombrie, se împlinesc 65 de ani de la trecerea în veșnicie a scriitorului Mihail Sadoveanu.
În legătură cu moartea prozatorului, ni se servesc încă bizarerii în presa tipărită și online. Un…(hai să nu-l numim ca în zicala la care voi face aluzie imediat) ziarist de provincie, pe care l-am întâlnit într-o împrejurare chiar la baștina mea – nu-i inserez numele ca să nu-i fac „un serviciu” –, „a aruncat un bolovan în baltă”. Și nu s-a repezit nici un… „deștept” să-l scoată. Și să vezi ecoul: internetul e plin de preluări, chiar și ale unor postaci cu ștaif. „Te uită, dom’ne, ce poznă cu Ceahlăul literaturii române!”, își zic cei puși în „cunoștință de cauză”.
Dar iată care-i pozna – de fapt, una din două. Fie l-au omorât (pe M. Sadoveanu) foștii frați masoni (ce târziu s-au decis să o facă!) în trenul București-Iași, cu o piatră în cap (e aici o pastișare a uciderii lui Eminescu, dar în cazul lui Sadoveanu – cu o „piatră învelită într-o batistă”, de ce oare?), fie… Fie a sucombat în urma unei supradoze dintr-un afrodisiac chinezesc (vezi de unde!, nu de la americani) prin care cică trebuia să facă față potențialului mult mai tinerei sale soții (și, ca să vezi cusătura cu tighil, musai tot în trenul București-Iași, sau viceversa). Să-ți faci cruce, nu alta, de o așa imaginație bolnavă!
Dar să ne venim în fire. Mihail Sadoveanu s-a despărțit de viață la 19 octombrie 1961. Fatalitatea a venit în urma unui „accident vascular major”, aflăm de la dr. Mihail Constantineanu, unul dintre medicii care l-au tratat pe scriitor în ultimul său an de viață, la reședința provizorie de la Schitul Vovidenia. Verosimil, nu?…
Pentru accentuarea veridicității, să urmărim un extras din mărturia unui om… normal, respectiv a medicului invocat mai sus. Articolul din care citez e intitulat „Sadoveanu în ultimul an de viață – Neverosimila vacanță” și a fost publicat în „România literară”, nr. 27 din 7 iulie, 1999.
<<…Marele scriitor era, bietul, în acea vreme [în 1960-1961, nota mea], am mai spus-o, total afazic – urmare a unui accident vascular major în emisfera cerebrală stângă relativ recent petrecut – și de aceea neînstare să mai articuleze altceva decât rare cuvinte monosilabice (precum: păi, dar, cum, așa). […] Acel devastator „stroke” îi răpise nu numai graiul, ci și memoria propriei sale opere, a numelor eroilor și personajelor de el însuși create și pe care, cu nesfârșit devotament răbdător și perseverent, Coana Valerica izbutise să-l facă să le învețe din nou [o ameliorare de câteva luni, până la 19 octombrie 1961 – nota mea].>>
E de adăugat că debutul suferinței prozatorului (după cartea părintelui arhim. dr. Mihail Daniliuc, „Sadoveanu… altfel”, Ed. Doxologia, 2020) e din 1955, după care, până la moarte, suferindul a trecut prin supliciul terapiilor de recuperare, vegheat (la Vovidenia, Neamț) de medici și vizitat de personalități ale timpului. O revenire firavă și o reîntoarcere la București, apoi din nou la Vovidenia, spre a-și petrece aici, într-o tristețe profundă, ultima lui toamnă. Cu vreo două săptămâni înainte de plecarea din viață, familia l-a despărțit pentru totdeauna de „Poiana liniștii” de lângă Schitul nemțean. Și a venit repede ziua când inegalabilul nostru poet în proză a fost dus într-o altă „poiană”, una a liniștii funerare, spre a împărtăși tăcerea eternă alături de Mihai Eminescu, poetul atât de îndrăgit de comilitonul său întru ale marii literaturi.
*
Așadar, viața asta „nouă” a românilor, „liberă și democrată” – pe care ne-am dorit-o atât de mult și pentru care am oferit jertfe umane în masă – ne pune serios la încercare. Adică ne măsoară răbdarea, implicit dilema în a discerne între adevăr și impostură.
Fotografia conexă acestui modest in memoriam sper să fie – și ea – un indiciu că Sadoveanu, în ultimii săi 5-6 ani de viață nu mai făcea altceva decât să aștepte, după legea firii, clipa marii treceri, a „mutării într-o stea”.
O întâmplare din copilărie, cu sens pentru impactul romanului Baltagul asupra cititorilor de o singură carte – Biblia
Anul acesta se împlinesc 65 de ani (pe 19 octombrie) de la decesul scriitorului care încă înainte de a împlini cincizeci de ani era deja considerat un patriarh al scrisului românesc. În context, anul pe care îl parcurgem este și un prilej de a constata că au trecut 95 de ani de la publicarea romanului „Baltagul”, cartea citită de exponenți reprezentând șase-șapte generații de cititori. Și intuiesc că volumul acesta a avut cititori din toate categoriile socio-culturale. S-ar putea spune că e cel mai popular roman… românesc. Aflăm că, într-un fel, „Baltagul” a intrat în folclor. Un țăran talentat de prin părțile în care se desfășoară acțiunea cărții a versificat romanul în buna rânduială a creației populare (ineditul faptei nu putea fi ținut departe de internet, postarea devenind chiar „virală”). Și mai aflăm un fapt notabil, recent, la Teatrului de Revistă Constantin Tănase din București s-a jucat un scenariu după roman, cu celebra Maia Morgenstern în rolul Vitoriei Lipan.
Mihail Sadoveanu, clasicul care și-a prelungit epoca sa artistică până în lăuntrul modernismului, transcende – prin opera sa – și în postmodernism. Și, atât de răsfățatul cărturar al epocii Gutenberg, este adoptat acum și de sofisticatele mijloace ale cyberspațiului.
Revenind la impactul romanului „Baltagul” asupra păturii sociale de cititori numai de-o carte, puțin a lipsit să-l citească și tata, om simplu, cu patru clase primare, a cărui existență a fost umplută doar de corvoada muncii. Ziua de duminică o petrecea, după rânduiala Bisericii: în prima parte a zilei participa la Sf. Liturghie, iar în a doua buchisea Biblia.
Într-o zi din mijlocul toamnei lui 1957 (sau poate 1958), când eram copil de clasa a treia sau a patra, mă luase tata cu el la Pipirig, după lemne de foc. Asta, spre a fi pregătiți din timp pentru a înfrunta iarna cea care dă noimă edificiului încropit de sobar în casă. Carul nostru era însoțit de al vecinului, moș Costache, om de aceeași condiție socio-culturală cu a tatei. Îi ziceam „moș”, dintr-un exces impus de „eticheta” satului, dar el era chiar mai tânăr decât tata. Noi, copiii, foloseam apelativul „bădie”, mai ales pentru frații mai mari și tovarășii lor de șotii (și de treburi serioase, când era cazul). Eram atunci cuibărit în căruţa noastră, trasă de iapa Florica şi mânată cu blândeţe de tata. În faţă era moş Costache cu atelajul lui, pereche cu al nostru. Cele două care, pregătite anume pentru crengile uscate din pădurile Pipirigului, erau dezgolite de coşuri, două schelete cu roţi de obezi, având prinse între drugi câte o împletitură din funii şi lanţuri, fiecare îngrăditură fiind umplută cu fân pentru cai. Încropirile acestea pentru drumul la munte erau, la dus, cuiburi călduţe pentru căruțași. Într-a noastră, aproape îngropat în braţul de fân, mă aflam eu, numai ochi şi urechi pentru a observa lumea de dincolo de satul în afara căruia nu mai ieşisem până atunci.
Ajunși prin preajma M-rii Neamțului, moș Costache mă strigă cu glas precipitat de pe capra carului său: „Mai Gheorghiță, uită-te bine la domnul acela voinic, cu pălărie mare! Îi Mihail Sadoveanu, scriitorul care a scris Baltagul. În carte îi și un băiețandru de ispravă cu numele tău. S-o citești și tu, că de-acum știi să buchisești. Dar mai întâi să-și facă zăbavă pentru asta tată-tău, că Biblia… știu c-a dovedit-o!”.
Și dialogul lui moș Costache continuă, schimbând însă interlocutorul. Îl înștiința pe tata că… „cei din Verșeni”, adică megieșii satului nostru, „pot povesti de la cap la coadă Baltagul, căci scriitorul spune în carte o poveste adevărată cu oameni și din satul lor”.
Tata n-a găsit zăbavă la lectură decât pentru Biblie. Dar găsise deja timp pentru „Baltagul” moș Costache, care era cu desăvârșire un echivalent al tatei în categoria aceasta de cititori dedicați doar „Cărții cărților”.
În ce mă privește, firește, trecând prin școală ceva mai adânc decât tata, am citit romanul de două ori. Mai întâi fiindcă mi s-a cerut imperativ de către profesorul de română, iar a doua oară, mânat de un îndemn ce venea dinspre prima lectură. Cu mintea puțin mai coaptă, trebuia să găsesc făgaș mai bun spre lumea aceea fascinantă din lăuntrul cărții. O lume care, de fapt, era lumea neamului meu, cu bune și rele, întocmai cum curgea firescul vieții pe meleagurile românilor. Căci Mihail Sadoveanu avea asupra sa o oglindă fermecată pe care ne-o punea în față cu fiecare carte a sa, ca să ne privim întru deplină recunoaștere. El știa să ne „citească” ființa, să ne dezlege neînțelesurile firii noastre ca neam, să ne zugrăvească vatra traiului nostru cum n-o mai făcuse nimeni până la el. Cineva, nu mi-l amintesc acum, spunea că doar la o sută de ani apar asemenea scriitori. Da’ de unde?! Că… „ce-i suta azi”? – vorba hâtră a epigramistului Mircea Ionescu Quintus (acesta, comparând suta de ani care i se prognoza ca urare, cu biata sută de lei – ca putere de cumpărare).
Mai târziu m-a interesat și părerea criticilor literari despre acest mare povestitor și neasemuit zugrav al peisajului. Când o personalitate de referință maximă în literatura română, respectiv George Călinescu, a putut să găsească o așa formulă stilistică asupra staturii artistice a prozatorului, precum că Sadoveanu ar fi fost „…un accident măreț al peisajului, cum nu s-a mai întâmplat decât cu celălalt Mihai – Eminescu”, nu mai poți să nu-l accepți pe autorul „Baltagului” altfel decât ca pe purtătorul uneia dintre cele două coroane destinate condeierilor români de către Cel Care gestionează Tezaurul.
Autor, Învățător Gheorghe Pârlea, Miroslovești 2026
