Trei dinti din fata- Marin Sorescu

Nu oricine poate intelege opera lui Marin Sorescu. Ca cititor neavizat, l-am intalnit prima data prin piesa de teatru “Iona” si, odata cu nebuloasa filozofica cu baze religioase in care am fost aruncat datorita acelei opere, am inteles ca Sorescu este ceva aparte (“A cui parte?”, asa cum ar veni replica vreunui personaj din “Trei dinti din fata”).
Stilul – prin asta mi s-a impamantenit olteanul nascult in Bulzesti, Dolj. Acesta, stilul nu doljeanul, difera magistral de ce a “furnizat” Marin Preda, Rebreanu, Sadoveanu. “Trei dinti din fata” erupe prin umorul teribil de acid si complex prin naturalete, printr-o poveste memorabilia si o capacitate sigura de intruziune in psihicul citiorului.
Povestea romanului aparut in 1977 – ca prin roman sorescian – aduce in atentie o prietenie ciudata intre  sculptorul Valer Tomita (Val) si tinerii ziaristi Adrian Ploscaru si Tudor Fratila. Conformand (adica formand in consens, daca e sa itesc cateva specificitati soresciene) o fratie “sudata” prin cultura, jocuri de cuvinte si cimilituri – capabile doar de niste minti agere pentru minti agere – cei trei ajung sa isi ghideze viata dupa eternul feminin – iubita lui Val, Olga. Aparitia acesteia pare a fi “tragaciul” unei aventuri in metasocial si subconstient, o atmosfera suprarealista intr-un comunism cat se poate de subrealist. Cu intamplari framantate cu misticism, sculptura, gelozii si nebunie, romanul este – mai degraba – o “piatra” la moara spiritului.
Transpuse in Bucurestiul avantului comunist si in alte locatii valoroase naratiunii, personajele traiesc adevarate crize, de la cele umane si profesionale pana la caderi subite in amnezie; pentru ca romanul are, printre multimea de fire intinse in povestire ( un roman-razboi de tesut), si un puternic conflict detectivistic.
“Trei dinti din fata” reprezinta si o nepretuita marturie impotriva comunismului din Romania, marturie evidentiata in doua moduri. Mai intai prin subtilitatile incarcate de sarcasm si ironie si, mai apoi (dupa 1989) prin scrierile incisive si teribile, care au fost cenzurate de regim. Astfel ca romanul poate ajuta generatiile tinere cu o demonstratie clara si valida a opresiunii culturale comuniste.
Acest fapt apare, in editia parte din seria “Biblioteca pentru toti” a “Jurnalului National”, cu litere ingrosate, facand posibila o impresie de ansamblu valoroasa prin comparatia directa dintre partile cenzurate si intreg.
Asadar, trei dinti din fata cu o simbolistica extrem de variata; una din cele mai puternice scene ale romanului este construita pe acesti trei dinti, pe care tanarul poet Mitache Stanciu ii pierde, atins de nebunie (o nebunie a esecului, nu eminesciana). Acest tablou este un semn al macinarii sociale a acelor vremuri, cu stari jalnice, apatie si sperante “otravite”; cat de otravite? Cam cata cucuta incape prin gaura din dinti.

“Uneori I se parea ca nu mai stie sa gandeasca. A uitat. A uitat mecanismul.”