Pe tocuri

Ca purtatoare ocazionala si prea putin prietena a tocurilor, m-am intrebat de multe ori cui i-a putut trece prin minte sa inventeze asa ceva. Intrebare retorica in 99% din cazuri, rostita de obicei printre dinti cu obida si durere dupa vreo purtare mai indelungata a numitelor articole de tortura.

Cum insa la acel 1% s-a adaugat profunda mea mirare de a constata ca reprezint totusi o minoritate, m-am hotarat sa cercetez subiectul, macar in ideea de a sti cui sa imi adresez urarile “de bine” la urmatoarea escapada la inaltime.

Spre mirarea mea istoria tocurilor este destul de lunga. Incepe pe vremea egiptenilor (sau cel putin de atunci dateaza primele consemnari). Si multa vreme dupa aceea rostul tocurilor a fost unul practic – cu mai mult sau mai putin succes, in functie de caz. Sa o luam deci istoric.

In Egiptul antic incaltamintea cu toc era folosita doar la ceremonii. Ca o exceptie de la regula, niste incaltari cu tocuri erau purtate  de macelari pentru a nu se murdari de sange.  In Roma ele functionau ca element distinctiv, fiind purtate de catre prostituate. Iar in perioada Renasterii erau purtate de actori pentru a indica statutul social al personajului interpretat – direst proportional cu inaltimea tocului.

Foarte raspandite erau tocurile in Persia, de asemeni cu un scop cat se poate de practic. Cavaleria persana era binecunoscuta, iar tocurile erau unul din secrete. Rostul lor era de a asigura stabilitatea calaretului in momentul in care acesta se ridica in scari pentru a lupta sau a trage cu arcul. De la persani se pare ca s-au extins in Europa. Mai exact in 1599 cand ambasadorul sahului Abbas I a aparut la curtea Frantei purtandu-si linistit tocurile. Este lesne de inteles ca Ludovic al XIV-lea, la doar 1.63m, a gasit acest accesoriu vestimentar foarte atractiv. Incercarea de a-l monopoliza, declarandu-l apanajul nobilimii de la curte, nu a facut decat sa creasca popularitatea tocurilor, care au ajuns curand sa fie purtate de toti francezii, trecand apoi granitele si raspandindu-se si in restul continentului. De toti barbatii francezi, ar trebui mentionat, deoarece la inceput nu erau purtate decat de barbati, prima femeie care a indraznit sa le adopte fiind Ecaterina de Medicis.

Nu era totusi prima data cand europenii se intalneau cu tocurile dupa tatonarile din antichitate. In secolele XV-XVII patrunsesera la Venetia, venind din Turcia, asa numitele “chopine”, niste pantofi cu tocuri de tip platforma foarte inalte, ajungand pana la dimensiuni ridicole de 20-30 sau chiar 50 cm. Deplasarea pe asfel de incaltari era evident foarte dificila (uneori era nevoie de ajutorul unor bastoane sau chiar al unor slujitori), iar pana la urma rata mortalitatii cauzata de chopine a dus la interzicerea lor.

Emanciparea femeilor manifestata printre altele prin masculinizarea aspectului exterior a dus si la purtarea din ce in ce mai frecventa a tocurilor. Pe de alta parte,  barbatii au inceput treptat sa renunte la aceste accesorii nu tocmai comode.  La jumatatea secolului XVIII tocurile inalte devenisera exclusiv feminine.

De-a lungul timpului moda a adus modificari importante tocurilor. S-au schimbat dimensiunea, forma, chiar modul de confectionare. Ceea ce nu se schimba insa este incapatanarea cu care femeile continua sa le poarte, in toate variantele si combinatiile posibile.