Desi uneori zilele par sa alerge, iar alteori sa stea pe loc, ele se consuma intotdeauna asemeni chibriturilor. De multe ori ne dam seama abia cand s-a terminat o duzina si ne uitam nostalgici in urma.
Eu scriu pilde de birou, dar in realitate noi cei care deschidem usa biroului suntem aceeasi care am incuiat-o (preferabil) pe cea de acasa. Nu ne dedublam, nu alocam o alta personalitate din setul de 10 (sau asa ar fi sanatos), nu avem cutii in care sa lasam bunele si relele dintr-una pentru a nu se amesteca printre altele, din alt mediu.
Dupa ce ai ars duzine intregi, poate baxuri chiar si constati ca au trecut ani, poti lega intamplarile din viata ta intre ele si descoperi ca in mai tot ce ai trait era un sens sau a aparut pe parcurs. Si atunci nu poti sa nu faci o pauza, cand te opresti din plansul de mila si injuratul superiorilor sa nu te intrebi ce urmeaza.
Cand inchizi ochii si te desprinzi de mizerii, durere si suparari, iti dai seama ca viata e o calatorie fascinanta, insa tocmai pentru ca punctele le poti lega retroactiv, de multe ori se comporta ca vinul: e cel mai bun atunci cand e vechi si e pe final.
Si atunci, in timp ce iti injuri in continuare superiorii, in timp ce te intrebi ce cauti tu in lumea si prezentul tau, in timp ce descoperi ca viata ta nu e ce credeai ca va fi atunci cand aveai 5 ani si te intrebau oamenii ce vrei sa te faci cand vei fi mare… ofera-ti credit ca vei reusi sa faci lucruri frumoase, pe care sa le savurezi candva.
