Nu instraina copilul din tine! – interviu cu un actor-papusar

 

Pasionat de scenografie si artele frumoase, Mihai Androne este papusar in echipa teatrului pentru copii “Ciufulici” – parte a Teatrului “Toma Caragiu” din Ploiesti – de aproape 20 de ani. Despre doua decade de teatru de papusi, despre omul si actorul-manuitor din el, despre arta manuirii papusilor in Romania– despre toate acestea puteti citi in randurile ce urmeaza.

 

      Tudor Despina: Ai pornit, la inceput, ca actor de papusi, pentru ca ulterior – in 2007 – sa termini scenografia. De ce in ordinea asta?

Mihai Androne: Problema e mai complexa. Inca de mic am simtit ca imi doream un mediu artistic. Am participat la diferite concursuri artistice; parintii mei mi-au descoperit talentul inca din copilarie, dar n-au stiut sa mi-l puna in evidenta. Am fost la scoli sportive unde nu am facut nimic si alte astfel de situatii. Cand am facut o varsta am dat examenul la teatrul “Toma Caragiu”, pentru sectia papusi, dar totdeauna mi-au placut artele plastice. In teatrul de papusi totul e o plastica in miscare; dai viata unor obiecte, exact ca o pictura in miscare. Din prima clipa cand am intrat, imi petreceam foarte mult timp in atelierul de sculptura si de pictura, in mod neconditionat fata de oamenii de acolo. Cand am simtit ca am un pachet complet de informatii am hotarat sa merg la UNATC (Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica – n.a.) sa fac scenografia. Iar pregatirea cu care am mers acolo m-a ajutat foarte mult sa fac treaba asta bine.

 

De cat timp faci papuseria si scenografia?

De peste 15 ani – cred – papuseria si scenografia de 3 ani.

Ce inseamna, concret, scenografia?

Multa plasticitate, imaginatie cu gramada, tehnici noi de executie – adica sa fii mereu intr-o cautare, sa gasesti noi moduri prin care sa surprinzi. Asta e partea placuta la scenografia in teatrul de papusi: sa gasesti mereu cai noi prin care sa pacalesti copilul. In scoala am invatat despre “cutia magica”, asa era poreclita scena de tip italian – in patru laturi, cum are teatrul “Toma Caragiu”.  La noi, multe spectacole sunt pe ideea asta de camera neagra: scena intunecata pe care noi purtam costume negre sa nu fim vazuti si in lumina sunt doar papusile si obiectele din piesa. Tehnica asta iti permite sa gasesti mereu noi moduri de a surpinde copilul, de a-i reda magia; de fapt, despre asta e vorba, magie – de asta se numeste “cutia magica”. Tehnicile astea te provoaca la un spectacol de papusi si e de datoria scenografului sa caute si sa aplice tehnicile de acest fel. Deci culorile, partea plastica, ideile si conceptia piesei sunt ale scenografului, iar executia si materializarea lor revin sculptorului si pictorului executant cu care tu, ca scenograf, trebuie sa te intelegi foarte bine ca sa ii transmiti exact ceea ce iti imaginezi tu.

Cum se intelege papusarul Mihai Androne cu scenograful din tine?

Superb! Eu n-am renuntat nici acum la papuserie, pentru ca puteam renunta foarte simplu – daca am fost trecut pe post de scenograf, ma ocup de scenografie, nu? – eu inca joc in spectacole si imi place si inca imi creez mici recitaluri cu care merg la anumite manifestatii. Se imbina foarte bine cele doua parti, exact plastica de care vorbeam – eu vad mai mult decat un simplu papusar. Adica vad o vioara in fata ochilor si ma gandesc cum s-o descompun si cum s-o compun la vedere. Exact ca o schita tehnica.

Totusi, puse in oglinda – papuseria si scenografia – spre care simti ca inclini?

Dintotdeaunaspre scenografie, cu toate ca am facut-o mai tarziu. Pentru ca arta papusereasca a luat si o alta forma care nu prea imi place – s-a mutat mult catre jocul cu actorul in scena si deranjeaza, adica una e sa dai viata unui obiect, puteai fi un bun manuitor ascuns de o cagula sau de un paravan, ceea ce iesea din mainile tale era o chestie foarte placuta, dar tine de persoana si modul ei de exprimare. Pentru o persoana mai inchisa in ea, modul de joc “la vedere”, adica cu actorul vizibil publicului, poate fi problematic, poate limita.

A evoluat sau a involuat teatrul de papusi in Romania, in toti acesti ani?

A evoluat, da! Bine, aici e o diferenta intre spectacolele noastre si stilul anumitor popoare care au conservat teatrul de papusi la o anumita forma si au lasat-o acolo. E si asta un aspect bun, pentru ca pastrezi istoria, adica ai oprit timpul si pastrezi atmosfera de atunci. Acum, spectacolele, mai ales de la aparitia domnului Pepino (Cristian Pepino – renumit regizor in teatrul de papusi romanesc) care a venit cu noutati in teatrul de papusi si si-a lasat amprenta aici, noi il numim, de multe ori, “stilul Pepino” – spectacolele au fost revigorate, se simt schimbarile. Teatrul de papusi romanesc se prezinta la ora actuala asa, dupa un proces de asimilare de elemente din stiluri diferite, cum este cel japonez – teatrul Bunraku, cel francez sau englez – celebrele Muppets. Dar are si o identitate proprie, romaneasca, acele papusi ce imbraca mana (ridica mana si arata cu degetele – n.a.) si pe care le manuiesti cu palma.

Papuseria iti permite o oarecare flexibilitate in interpretari sau este rigida?

Este si flexibila, dar si rigida. De exemplu, in prima mea piesa ca regizor si scenograf – “Danila Prepeleac” – prima parte a spectacolului este oarecum bine fixata pentru ca are anumite gesturi care trebuie facute pe timpi si actorul n-ar trebui sa iasa din timpii aia si cea de-a doua parte este lasa la liber, pentru improvizatie.

Dupa 15 ani de papuserie si 3 de scenografie, ai un rol favorit?

Da, era unul de manuire dar piesa s-a casat. Chiar anul asta s-a casat dar am jucat foarte multi ani, de fapt de cand am intrat in teatru, acum 15 ani, am jucat rolul asta. Se numea “Drum de stele”, in regia domnului Cristi Pepino si manuiam calutul. Era o piesa numai pe animatie.

Cum simti publicul, prin papusa careia ii dai viata?

Se creaza intotdeauna o legatura cu copiii, la spectacolele de papusi. Ei participa foarte mult, dar depinde si de copii si de categoria de varsta. Daca piesa a fost lasata sa joci cu publicul, iti permite multe cu ei. Daca le arunci o privire sau daca ii incurajezi prin cateva replici, daca le dai de inteles ca ai nevoie de ajutorul lor, din momentul ala se dezlantuie. Si daca intri in jocul lor, trebuie sa ii asculti si tu pe ei dar si ei pe tine.

Ai reusit sa atingi nivelul la care iti simti rolul si personajul?

Da, este inevitabil. Eu mi-am dat licenta cu teatrul japonez – teatrul de papusi Bunraku, care de fapt se adresa adultilor, nu copiilor – unde totul tine de corelare. In teatrul Bunraku, un om lucreaza pe picioare, pentru a da viata unui rol, poate si pana la sase ani. Deci ca sa treaca la altceva, el lucreaza in acei ani numai la asa ceva. E vechimea despre care se vorbeste in teatru. La ei sunt bine delimitate lucrurile astea, trebuie sa treci pas cu pas la ceva nou si poate mai bun. Asa e si la noi; sunt roluri in care animatia unui corp imens necesita intre trei si cinci persoane si trebuie sa te intelegi si sa te simti cu cel de deasupra, de sub sau de langa tine la un moment dat, fara cuvinte ci doar printr-o miscare a panzei sa stii ca urmeaza o mutare la stanga sau dreapta. Si asta e un mecanism care functioneaza doar daca oamenii ajung sa se cunoasca si sa se inteleaga foarte bine. La papusar se intampla legatura asta cand exista dorinta si perseverenta.

Ce inseamna un rol nou in timp si efort psihic?

In prima perioada, pana in piesa cand ti se aduce textul, ca pregatire cam doua saptamani, cam o luna pana se aseaza spectacolul si iti gasesti rolul si, dupa asta, unul sau doi ani ii mai gasesti mici modificari de interpretare cat sa ridici piesa.

Cat timp ruleaza, la teatrul vostru, o piesa de papusi?

Spectacolele pot rula pana la zece, uneori chiar si 15 ani. Spre exemplu, in multe din spectacolele in care am jucat am facut inlocuiri – ele se jucau de 30 de ani, s-au casat abia de curand. Deci au fost spectacole care, la noi, au tinut si 30 de ani pentru ca au fost foarte bune. Avem spectacole premiate care se joaca si de zece ani.

Ce spectacole premiate are teatrul “Ciufulici”?

“Leopardul de argint” care are foarte multe premii, este un spectacol superb. Am jucat in el; la inceput eram un negustor, pentru ca pe parcurs sa apara modificari si sa joc alte roluri si acum manuiesc partea din spate a leopardului – pentru ca suntem trei persoane la leopard. De asemenea, “Amnarul fermecat” este un alt spectacol premiat, “Pinochio” si “Cai verzi pe pereti” au atras si ele premii.

Rolurile te instraineaza, cumva, fata de tine?

Da, dar poate doar pe moment, pe moment sau acasa. Papusarii, in general, raman cu o doza de copilarie in ei. Tind sa cred asta. Pentru cateva clipe traiesti acolo si atunci, ceea ce joci tu, in rolul respectiv. La mine este, de asemenea, o problema. Eu – nici pana la varsta asta (41 de ani – n.a.) – nu m-am maturizat, datorita meseriei. Nu am simtit eu lucrul asta si il vad ca pe un lucru bun. De la un om matur am doar acea doza de realitate ca trebuie sa fac aia sau aia, grijile zilnice, dar inca ma port ca un copil si acasa si pe strada si mai ales la teatru.

Te schimba, evident, ca te schimba viata asta si felul in care o traiesti. In cazul meu, spectacolele astea te schimba, te ajuta cu o ora – cat dureaza piesa – o ora de placere si bunastare spirituala, fata de tine. Cum si pe copilul care te priveste s-ar putea sa il schimbe ceea ce vede; o piesa, nu neaparat comedie, ii poate da lui ceva de rumegat, ceva care sa il framate, il schimba, pleaca cu alta imagine si pe drum se gandeste. Sunt spectacole la care si acum imi vine sa plang in culise; au niste texte superbe… Voci ale unor actori in varsta. Si la momentele acelea sunt in culise, nu am nimic de facut, urmeaza o intrare de-a mea si se aude imprimarea aia cu o voce placuta si care spune ceva ce te schimba. Un astfel de moment am avut in “Drum de stele”, despre care spuneam, e o idee despre genialitate si nemurire. “Drum de stele” e un spectacol pus dupa “Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”. Si replica curge in felul urmator: cand personajul principal imbatraneste si e pe moarte si zana ii spune: “Ai pierdut totul; ai avut tot ce si-ar putea dori un pamantean vreodata – tinerete fara batranete si viata fara de moarte – or, firea ta de om nestatornic n-a fost in stare sa indure vesnicia. Ai pierdut totul!”, ii spune. Si el raspune: “Ba n-am pierdut nimic. Tinuturile pe care le-am eliberat imi poarta numele.” Or asta, pentru natura umana inseamna nemurire. Si e superba!
Totodata, si in “Leopardul de argint” e un astfel de moment emotionant. Leopardul este, de fapt, constiinta si ispita unui om – piesa e apropiata, ca tema, de Goethe. Omul isi doreste, din invidie, sa fie din ce in ce mai puternic. Si trece de la simplu cioplitor in piatra la negustor, imparat, nor, soare si la un moment dat ajunge stanca, pentru ca i se pare lui ca stanca nu poate fi clintita din loc si ca este un simbol al puterii. Odata ajuns stanca, devenit foarte puternic, i se pare ca anii trec pe langa el, ca isi iroseste viata. Asa ca vrea sa se schimbe si leopardul, care este ispita si care il trece prin toate aceste probe, ii spune ca il va schimba doar in ceva mai puternic decat stanca. Moment in care omul aude un zgomot: cine e? “un cioplitor care ciopleste din mine, bucata cu bucata”. Moment in care stanca spune: “vreau sa fiu om”, iar leopardul rade si ii evidentiaza ironia situatiei. Astfel de momente sunt superbe, te emotioneaza cand le traiesti acolo, atunci.

Ati avut piese in care ati simtit ca nu va atrageti publicul asa cum ati fi vrut?

Da, probleme au fost cu generatia asta a computerului. Aici a intervenit, insa, domnul Pepino cu noile figuri pentru papusi. A dat noilor papusi aspecte din universul virtual al generatiilor de acum si le-a facut mai atractive pentru ei. De exemplu, se punea o problema cand construiai un monstru – cu multi ani in urma – daca aveai un balaur intr-o piesa, se punea problema ca trebuie sa iasa frumusel, sa se vada ca-i balaur dar sa iasa frumusel ca se sperie copilul. Sau nu folosi nu-stiu-ce insecta, daca ai o piesa cu insecte, ca insectele nu dau bine, ca se sperie copilul. Acum copilul fiind obisnuit cu desenele animate pline de monstri, il tragi spre tine cand te apropii macar un pic – muschii mai reliefati sau alte tehnici care ajuta papusarul sa starneasca atentia si curiozitatea copiilor de azi.

Cum vezi viata dupa 15 ani de manuit papusile? Ce e altfel acum fata de atunci?

Papuseria m-a schimbat foarte mult. Se imprima si in modul de a privi un film – am descoperit la mine spiritul critic si plasticitatea – sunt lucruri simple care pentru un papusar conteaza si pe care doar un papusar le remarca. Si sunt, de asemenea, amintirile. Am momente in care pic pe ganduri si imi revin in minte piesele in care am jucat. Si acum am replici care imi vin si le folosesc ca poante cu prietenii, le raspund cu poanta din spectacolul de acum 15 ani. Lucrurile astea nu iti pot face rau. Pentru ca orice lucru frumos iti da un plus in viata, ai trait lucruri frumoase de-a lungul anilor, care raman acolo si mi-as dori sa ramana si sa mi se intample ce mi s-a intamplat pana acum si pe viitor.

Mihai Androne, scurt C.V.:

– s-a nascut in Ploiesti, Prahova, in 1970;
– actor si scenograf, a absolvit UNATC, Facultatea de Scenografie, promotia 2007, clasa prof. Puiu Antemir;
– a debutat ca actor-papusar in piesa “Alba ca Zapada”;
– a semnat regia si scenografia pentru doua piese: “Calutul cocosat” si “Danila Prepeleac”.