Ceva numit: CHEFometru

De multe ori cheful are o legatura misterioasa cu lumina soarelui, iar cel mai bun exemplu este ca atunci cand te trezesti la o ora la care ti se pare ca luna inca se mai lafaie pe cer, somnul tau urla pana cand mai dai snooze la sonerie de cel putin 3 ori.

Cand e lumina insa si lumea pare vioaie, ritmul devine contagios si reusesti sa te pui in miscare pana la cafea, apoi la dus si in cele din urma la munca.

In mod paradoxal, insa, la birou nici macar soarele nu prea te ajuta si cheful scade o data cu inaintarea spre sarcinile tale zilnice. Iar asta nu pentru ca am avea biroul in pestera si pentru ca la birou ne motiveaza late lucruri, cum ar fi petrecerile, cadourile, bonusurile si aprecierile, mai ales daca au un echivalent financiar.

Lasand gluma la o parte (pentru ca bani primesc putini, pe cand majoritatea suntem ca optimistii care cauta calul dupa baleguta de sub brad), motivarea la locul de munca este un subiect delicat. Atat de delicat incat sefii mei au decis sa nu se apropie de el. “Better safe than sorry!”, vorba englezilor.

Ca sa fac o paralela cu trecutul meu glorios, in liceu aveam o profesoara care nu zambea niciodata si era usor instabila sau extrem de sensibila. Din pacate suferise o pierdere, dar urmarile s-au resimitit mult timp dupa, iar noi eram inspaimantati pentru ca daca zambeai in ora ei erai dat afara, daca faceai un zgomot atipic erai dat afara, daca nu stiai raspunsul erai ultimul om si erai dat afara…drept urmare la material respective eu mi-am petrecut mult timp pe-afara. Cert este ca in clasa a XI-a am fost anuntati ca domna noastra profesoara urmeaza un tratament si ca o perioada vm avea un alt profesor. – oarecum normal.

Toate bune si frumoase, iar dupa 6 luni ni s-a intors profesoara initiala. La momentul respectiv eu stateam in prima banca, deci eram obisnuita sa-I fiu “Accesibila” in momentele de furie. Asa ca la auzum intoarcerii sale m-am pregatit pentru tot ce era mai rau, dar am avut parte de socul vietii mele de licean.

Cu ochii mari, noduri in gat si caietele cu toatele temele copiate, in caz ca-I venea vreo idée la intoarcere sa ne verifice, asteptam sa se deschida usa. Iar cand s-a intamplat asta primul instinct a fost sa-mi ascund penarul cu multele mele pixuri si creioane. Motivul? ZAMBEA! Femeia avea o expresie pe care noi nu o mai vazusem pe fata ei, deci eram terifiata ca urmeaza sa-mi infinga orice ar fi ascutit in mana. In realitate, am descoperit ca tratamentul isi facuse efectul si pana la sfarsitul liceului a fost OK.

Revenind la jobul actual, la fel de socata as fi daca sefii mei ar veni si ar spune:” Faci treaba buna! Am putea sa iti dam un bonus sau sa te promovam!”

Si ca sa nu ma socheze, evita din rasputeri sa faca astfel de gesturi. J