Ceahlau- Tu si Muntele (Partea II)

Duminica, 7 august
Ora 7 dimineata. Terasa inlesneste un nou tablou din seria “taci si traieste!”
Statiunea Durau si valea intreaga, impreuna cu departari de lanturi muntoase sunt “inecate” intr-o ceata apasatoare, ca un demon visceral – bucata de cer prabusita!
Greierii sunt harnici la posturi, racoarea momentului inlocuieste orice cafea sau dus rece.

10:20 – parasesc modesta Fantanele (fosta a statului, acum cabana privata).

11:15 – ating punctul intermediar “Cusma Dorobantului”, pentru ca ora 12:50 sa consemneze finalul celei de-a doua urcari importante a calatoriei. Asadar 2h si 30 intre Cabanele Fantanele si Dochia (1750 m), un traseu care s-a dovedit de-o dificultate crescuta.
“Asa o aglomeratie nu am vazut niciodata”, e surprins unul dintre prieteni odata ajunsi pe terasa de la Dochia. Probabil pentru ca el fusese iarna aici si acum este zi de sarbatoare.
Zeci de oameni, pe scaune, la mese, pe treptele scarii, pe pamant direct, fiecare asezati dupa cum a gasit. La cantina, o coada care le aduce aminte turistilor de cincinalele vremurilor “de aur”.
Avem de asteptat pana ne luam camera in primire.
Asa ca ne intindem la soare, pe pajistea din fata cabanei.

Din multime, un cuplu iese din tiparul locului. El si ea, cu rucsacul pe munte. Normal, nu? Dar daca el si ea au 73, respectiv 71 de ani?
Ei sunt familia Neamtu, Corneliu si Gabriela. Sunt din Iasi, sot si sotie si urca muntii de la 19 ani –el si de la 15 – ea.
“Suntem casatoriti de 46 de ani – din 1965 – si am <> aproape toti muntii tarii.”
Impreuna au vazut toata Europa, “pana la Sevilla, cu trenul” continua marturisirile in tandem, cand el cand ea.
Doamna Gabriela este cercetatoare in chimie, pensionata; tot dansa continua: “muntele asta nu mai e la fel ca atunci; prea multa lume, prea putina educatie. Muntele trebuie inteles, respectat si nu batjocorit. Cabana asta (Dochia – n.a.), de exemplu, inainte era una din lemn, frumoasa, cocheta; acum uitati-va, numai ciment si piatra, foarte urata!”
Dansul, domnul Corneliu, e profesor la medicina, in Iasi. “Am vazut multe locuri din lumea asta; in Madagascar am vazut prima data lepra. Acolo, speranta de viata este foarte scazuta din cauza bolilor si a lipsei de tehnica medicala, dar flora si animalele de acolo sunt ceva de vis. Emisfera Nordica este limitata din punctul asta de vedere; spre exemplu Europa, America de Nord – sunt zone cu vegetatie mediocra, cu care ne-am obisnuit deja. Sudul, in schimb, este special din punctul asta de vedere.”
Ii mai aprob, ii mai intreb, dar mai mult tac. Este o intalnire speciala, rara si o lectie pentru generatiile de acum, care oricum nu au prea multa minte ca sa priceapa ceva util de aici.
“Ne-a placut sportul de mici. Noi si acum facem inot!”
Schimbam pareri, zambete si le marturisesc multa admiratie, ne strangem mainile si ne vedem de trasee. Ei pleaca, eu ma intorc la locul meu – inca sub impresia momentului.

Ne cazam si fixam o noua tinta: Varful Toaca, localizat la o altitudine de 1904 m, este al doi-lea cel mai mare pisc din Ceahlau.
Baza varfului – la 1784 de metri – consemneaza adapostul meteorologilor care lucreaza in statia meteo de pe Toaca. Dupa o urcare de 15 minute, inteleg fie ca am supraestimat dificultatea varfului, fie ca mi-am subestimat conditia fizica.
Orele 17:00 inseamna primul moment in Toaca. Un varf care rasplateste efortul de a fi urcat printr-o imagine de 360 de grade despre care va las pe fiecare sa comentati.
Dar ce am inteles la 1904 metri in aer este paradoxul magistral al muntelui: ceva atat de rigid rascoleste trairi atat de sensibile si tupilate extraordinar in subconstient.
“A fost nevoie ca 4 metri din varf sa fie dinamitati pentru a face posibila constructia statiei meteo, undeva dupa 1960” – mai satisface o intrebare una din persoanele alaturi de care ma aflu aici sus. O doamna inca tanara, bine echipata, care marturiseste ca lucreaza in domeniul meteorologic, venita aici alaturi de cel care este – probabil – sotul.
Acesta continua seria “buletinului” meteo: “daca e vreme frumoasa, de aici se vede si marea (Marea Neagra – n.a.); dar e nevoie de mai multe conditii meteo care sa ajute acest fapt.”
Si tot de la ei primesc detalii si sfaturi cu privire la o legenda a locului, pe care s-a “batut moneda” pe tot parcursul traseului. Piramida de umbre din Ceahlau.

La rasarit, soarele atinge cele trei varfuri: Vf. Panaghia, Vf. Toaca si Vf. Piatra Ciobanului, iar spectacolul de umbre furnizat de aceasta interactiune imprima in valea de la vest de varfuri, o reala magie 3D: Piramida de umbre din Ceahlau.
“Efectul nu e garantat, iar pentru un 3D este nevoie de multe conditii meteo favorabile”, imi mai taie din elan aceeasi doamna.
“Iar piramida apare clar doar pentru cateva secunde, si doar in prima decada a lunii august”, adauga sotul ei. “Eu stiam ca apare intre 6 si 10 august”, mai restrange situatia si asa exclusivista unul din prietenii mei. “Apare intre 4 si 8 august, eu cand am mers pe 9 in varful Toaca, piramida era deja deformata, nu se mai vedea clar”, imi explica, prin telefon, directorul Andras.
Cu datele problemei puse pe masa, am luat decizia – extrem de greoaie, de altfel – ca a doua zi, ora 06:00 sa ne prinda in Varful Toaca.
Inapoi la Dochia, intaratat de povestile cu vipere din muntii astia si de semnalizarea situatiei ofidiene periculoase, am cautat sa “desfac” problema cu unul din baietii din punctul de salvamont al cabanei.
“Serviciul Salvamont nu detine ser antivenin”, incepe tanarul salvamontist; si in caz ca se intampla pocinogul? – “pai in caz de muscatura de vipera, putem duce victim in vale, la ambulanta, intr-o ora.”
Totusi, “viperele nu ataca din senin; ele stau retrase de pe potecile umblate de om. De obicei, traiesc in zonele cu arbusti, cu tufe mici, locuri intunecoase. Ele ies pe poteci dimineata, se incolacesc pe pietre si stau la soare sa se incalzeasca (serpii sunt animale cu sange rece – n.a.). Atunci intra intr-o stare de atipire, de amorteala si apare riscul – ele stand nemiscate, culoarea solzilor permitandu-le sa se camufleze zonei, turistul poate sa nu o observe si calca pe ea.” De aici e lense de priceput: natura isi face treaba, frica – riposta – muscatura.
De altfel, PNC dispune de doua Baze de Interventie Salvamont: in statiunea Durau si la cabana Dochia.
Serviciul Salvamont al PNC, din ce a aratat in zilele astea, dovedeste interes crescut pentru munca lor; brosuri de informare turistica (“Masuri de protective impotriva descarcarilor electrice” – titlul unei astfel de fituici pe care am gasit-o in iarba, la Fantanele), patrule de salvamontisti pe rutele PNC si informare cat mai constanta si clara a fluxurilor de turisti care vin in si din PNC.
Revenit, asadar, la Dochia – cabana al carei nume se leaga direct de legenda babei Dochia, despre care exista mai multe variante implicand fiice de imparati, daci si vrajitoare; numele stancii pare sa vina de la celebra Sfanta Martira Evdokia – incerc sa-mi regrupez muschii si mintea printr-o pofta de mancare deja consacrata. Un alt aspect interesant este acela ca aici, unde muntele “inteapa” norii, cabana Dochia emite bon fiscal la tot ce comand, aviz pentru evaziunea de toata splendoarea din marile centre urbane. Acest fapt are loc, probabil, si ca urmare a vicisitudinilor cu care trebuie sa traiasca oamenii astia; cel mai bun exemplu este modul in care cabana isi face reaprovizionarile – cu caii. In astfel de situatii, cauti sa te mentii cat mai mult pe linia de plutire.

 

Luni, 8 august
Ora 05:00 ma prinde pe drum, incercand sa-mi dau seama ce ma doare mai tare: frigul salbatic sau frica de vipere. Situatia se prezinta astfel: cu capul infundat intre umeri, biciuit de vantoasa, intr-o bezna pe care incercam s-o “taiem” cu o lanterna a unui alt turist – noroc de noi ca l-am apucat inainte sa plece de la Dochia – si cu o groaza tacuta fata de vreun sasait sau o miscare in tufisuri, toate astea pentru un fenomen mai mult fantastic decat real, o legenda a locului, dar care suna destul de magic pentru a incerca.
Am scris cumva “destul de” si “magic”? Rectific: este momentul de geometrie in spatiu a providentei. Daramat de vijeliile din varf, traiesc cel mai intens rasarit din viata mea. Fara niciun cuvant – poate si pentru ca musonul cu accente de tornada mi-a inclestat gura – am doua puncte de reper: est si vest. In est apar palcuri de raze, in vest e ceata si tacere. In est urca o cupola sangerie, in vest ceata si tacere. In est, soarele isi scoate “coama”, in vest ceata si tacere. Timp de multe minute, imi tensionez mintea intre est si vest. Pana cand…
Ati cunoscut vreodata clipa aia cand dai la o parte prietenii, dusmani, dispute, tradari, amorul si finantele? Cand stii ca asta ai visat mereu si n-ai avut curajul s-o admiti? Cand ponderea materiala a vietii pur si simplu cade?
Un triunghi de umbre s-a vazut limpede timp de cateva minute; piramida mi-a fulgerat cateva clipite, desi cei din jur erau dezamagiti de moment. Poate nu a aparut, poate a aparut – tine doar de psihicul fiecaruia sa decida.

09:40 – plecarea de la Cabana Dochia. Pe traseul cu dunga albastra: Cabana Dochia (1750 m) – Curmatura Lutu Rosu (1020 m) – Cabana Izvorul Muntelui (800 m). Timp total: 1 h si 50 min.

Unii inteleg ca sunt pro-natura daca beau o bere “Bucegi”, altii daca urmaresc National Geographic, iar cei mai multi daca isi “ingroapa” apartamentul cu flori.
Eu am invatat ca natura stie sa aiba grija de tine, daca tu ai grija de tine; muntele, in toata falnicia lui, nu are nicio obligatie fata de oameni, ci invers. Pentru ca tot ne laudam a fi cea mai evoluata specie care vietuieste pe planeta. Enunt demonstrat a fi fals in atatea si atatea cazuri.
O planeta cu oameni prea ignoranti si o natura prea rabdatoare.