Cand scoala incepea pe 15 septembrie

Au trecut 19 ani de cand am trecut pentru prima data pragul unei etape ce avea sa anunte procesul de “maturizare intelectuala”. Pe atunci, anul scolar incepea pe 15 septembrie si nu pe 12. Si, da, inca se mai vorbea de revolutie , dar nicidecum de una in invatamant pentru ca nu era nevoie. Se mai vorbea inca de lovitura de stat si de miscarea de eliberare de sub tutela comunismului.

Era o zi racoroasa de toamna si  nu una cu 35 de grade Celsius. Ce-i drept, nici anotimpurile nu cunosteau pe atunci democratia. Frunzele galben-ruginii incepeau sa urzeasca covorul ce avea sa tina de cald pamantului, peste iarna. Inca mai simt mainile mamei ce ma mangaiau usor pe crestet la un sapte dimineata si inca mai aud glasul ce imi spunea: “Buna dimineata! Azi e prima ta zi de scoala!”.

Nu stiam prea multe atunci, dar m-am lasat influentata de toti cei care imi spuneau ca, de fapt, scoala e singura eliberare. Mi-am imbracat cu grija uniforma cu sortulet albastru si cu danteluta fina pe margini si mi-am potrivit, asa cum am crezut mai bine, gulerul alb, brodat si bine apretat. Ghiozdanul albastru nu purta amprenta Hannei Montana  si nici a lui Spider Man. Pe un buzunarel statea desenat personajul lui Carlo Collodi si eram tare mandra ca avea sa ma insoteasca patru ani la rand.

Curtea scolii era arhiplina si nu se punea problema desfiintarii claselor din cauza lipsei de invatacei, iar la deschidere nu s-a cantat “Desteapta-te, romane!”. Poate eram mult mai treji atunci cand vorbeam de democratie fara a sti ce este cu exactitate, o democratie pe care o vedeam ca pe o tamaduire a noastra, a tuturor. Astazi, cand am reusit sa intram pe sub toate dedesubturile acestei libertati mult ravnite, dar fara a o intelege in realitate, o blamam si devenim nostalgici amintindu-ne de vremurile cand stateam la rand la lapte si cand puteam sa cumparam un sfert de paine si nu, obligatoriu, una intreaga!

Abecedarul l-am primit de indata ce m-am asezat in prima banca, randul de la usa, iar invatatoarea a inceput sa dea citire unor nume, ce mai tarziu avea sa imi fie atat de comune. Era acelasi abecedar vechi de care imi povesteau parintii si pe care l-am vazut asezat, cu grija, pe un raft, la bunicii mei. Imi era atat de drag sa ii aud ca paginile acestei cartulii de capatai au fost atinse si de parintii lor. Era o carte groasa, cu coperti cartonate, albastre, un fel de biblie mostenita din generatie in generatie. Bataia de cap data de manualele alternative nu exista pe atunci.

Nici clopotelul, pe care il asteptam cu atata ardoare sa anunte pauza, nu mai e acum decat un simbol. Ultima data l-am auzit in urma cu putin timp, la un prieten, insa de pe un telefon mobil. Nu anunta niciun final de ora, ci un inceput de zi si un news alert!