117 Ani de Pasiune pentru Perfectiune

**

Pasiunea pentru Perfectiune, in familia noastra, se transmite generatiilor urmatoare in fiecare zi. Fiecare lingurita de miere ii protejeaza si ii aduce pe cei mici mai aproape de trecutul pe care, mai tarziu, il vor pretui. Clipele petrecute in Prisaca alaturi de Parinti si Bunici sunt valoroasele lectii la care, pentru a deveni apicultori pasionati, nu trebuie sa lipseasca.  

***

PrisacaNoastra.Ro este proiectul meu de suflet, nascut din pasiunea mea si a familiei noastre pentru Apicultura.

Traditia albinaritului, in familia noastra, are o vechime de peste 117 ani. Suntem, cel putin, la a cincea generatie de apicultori. Spun ”cel putin” pentru ca mi-am propus sa studiez foarte atent istoria familiei in care s-a nascut Ion Macovei, strabunicul meu, care a trait intre anii 1870 – 1950. A fost un apicultor pasionat dar si un foarte bun comerciant in satul Tabara (pe malul stang al prutului) din comuna Bivolari, situat astazi in judetul Iasi. Fiind om cu stare, proprietar al unui magazin universal si a unui depozit cu materiale pentru constructii, stapanea foarte bine productia si comertul cu sumane dar si pe cel cu cai. Avea prieteni si rude de ambele maluri ale Prutului iar targurile saptamanale ii asigurau veniturile necesare pentru ca cei 6 copii sa poata urma cele mai bune scoli (au devenit invatatori, profesori, ingineri, economisti). 

In anul 1912 se naste Andrei. primul sau copil. L-a tinut mereu aproape si l-a deprins, de mic copil, cu tainele comertului. Dupa absolvirea Liceului Economic din Iasi, tanarul Andrei se intoarce in satul natal si conduce impreuna cu tatal sau afacerile familiei iar 10 ani mai tarziu se casatoreste cu Maria Patrascu, cu 10 ani mai tanara. S-au mutat in Bivolari, satul vecin, si au avut o frumoasa poveste de dragoste. Au deschis propriul magazin insa dragostea pentru albine, alaturi de cei 5 copii, le-a adus cele mai mari satisfactii.

Fiecare extractie de miere antrena intreaga familie iar acum Stefan (mos Fanica) si Dorina, mama mea, duc traditia mai departe. 

***

Am intrat in Prisaca Bunicului meu, pentru prima data, la varsta de 4 ani. Intre casa batraneasca si bucataria de vara, sub acoperisul pridvorului racoritor, am trait clipe minunate in zilele toride ale verilor pe care le petreceam pe malul Prutului, la Bivolari. Iar pridvorul avea un perete mare de lambriu cu o mica portita in centru. Ingusta si joasa, ii obliga pe cei mari sa se incline ca pentru o plecaciune. Era ritualul pe care Mos Andrei il practica in fiecare dimineata si, de fiecare data, cand incercam sa il urmez eram oprit de vorbele mamei “Nu ai voie mamica. E foarte periculos acolo !”.

“De ce e foarte periculos ? ” ma intrebam mereu. Si eram convins, ca orice copil, ca tot ce e periculos este si foarte interesant.  Si cate si mai cate idei si intrebari imi treceau prin minte . . .  Adeseori nu le rosteam insa curiozitatea mereu ma rodea si, intr-o dupa-amiaza, nu am mai rezistat. Pe cand toti se odihneau, am pasit usor din casa si, privind de jur imprejur, am stat cateva minute in fata portitei. Ascultam cu atentie, in liniste. Nu stiam ce sa fac : ” Daca o deschid, fac zgomot si ii trezesc ! Daca nu . . . dar ce o fi acolo ? ” ma tot framantam. Mai privesc inca o data spre usa casei, trag aer in piept si . . . pasesc dincolo ! Am deschis-o ! Eram cel mai fericit si, totodata, mandru ca mi-am invins frica ! Eram acolo unde stiam ca este foarte periculos !

Era atat de frumos ! Ca si-n povestile viu colorate pe care mi le spunea mama. O alta lume ! Mult soare iar razele-i se jucau printre ramuri, frunze, flori si fire de iarba, o lume de basm. Cu ochii mari si urechile ciulite incarcam sa inteleg de unde poate veni pericolul. Era liniste . . . Privind imprejur, paseam atent. Inima imi batea din ce in ce mai tare si, de fericire, imi venea sa strig, sa topai insa eram acolo fara voia mamei. Asa ca am tacut malc.

Iarba deasa, floricele albe, galbene, albastre, rosii, copacei, cateva lazi vechi langa perete si . . . multe multe, foarte multe avioane mici. Zburau in toate directiile si, curios, nu se loveau intre ele. Era fascinant ! Erau peste tot, printre ramuri, prin iarba, pe flori . . .  Unul chiar s-a asezat langa mine pe o papadie. Il priveam fascinat, nemiscat cateva clipe iar apoi cand m-am asezat usor sa-l studiez si eu mai bine … bzzzzzzzzzzz . . . si-a luat zborul spre o alta floare. Il urmaresc cu privirea si mai zaresc altele doua. Se aseaza cand pe o floare cand pe alta. Ma apropii usor si mai gasesc si altele si, cand ridic ochii din iarba . . . Uaaaauuuu ! Am gasit Portita lor, una mult mai mica decat a noastra, intr-o lada mare si galbena ! Pe ea se inghesuiau in mare graba foarte multe avioane mici. Unele aterizau atat de precis iar altele, cand plecau, aveau o viteza atat de mare ! 

O vreme, am privit fascinat. Vroiam sa sa aflu mai mult, dar pe cine sa intreb ? M-am apropiat si mai mult si, foarte increzator, mi-am asezat in palma un mic avion. Nu cred ca mi-a inteles bine intentiile pentru ca, speriat nevoie mare, a inceput sa bazaie si mai tare, si, cat ai clipi, ii veni in ajutor in intreg pluton de prietene suparate pana peste poate. M-au inconjurat si, cu o viteza ametitoare, au inceput sa ma intepe peste tot, din ce in ce mai tare !!!

” – Aaaaaaaaaaauuuuu ! ”  De ce incercam sa le alung, de ce veneau din ce in ce mai multe si cu o viteza si mai mare ! Iar durerea era din ce in ce mai usturatoare !!!

Nici nu mai stiu cate ace am luat, insa am avut mare noroc. Doar cu fuga am reusit sa scap. Se auzea doar gura mea ! Mos Andrei, a sarit din pat ca la prima tinerete. Aveam ace si pe cap, peste tot iar durerea nu ma lasa sa ma opresc din plans. Le-a scos pe toate cu grija si a uns cu miere locul fiecarei intepaturi. A avut mare grija de mine ! Mama, plecata fiind pe atunci la o vecina, s-a intors spre seara insa nici nu si-a dat seama ca fusesem luat la tinta de mofturoasele albinute. Nici astazi nu ar fi stiut, daca nu ii spuneam eu acum cativa ani.

***

Peste timp am inteles ca Mos Andrei mi-a oblojit intepaturile cu Miere de Mai. Un amestec miraculos pe care albinele il prepara din nectarul florilor de tei, sulfina, menta si alte flori ce se deschid in luna Mai.

***

Si acum imi aduc aminte mirosul de miere si ceara care ma intampina la intrarea in casa, unde Mos Andrei tinea mereu sub masa un butoi cu miere, sau cand paseam sfios in Cancelarie, o incapere special amenajata in care bunicul extragea mierea si avea multe rame, calupuri de ceara, centrifuga de lemn, tava de descapacit, uneltele si mastile cu plasa. Avea o usa de lemn. Era grea si mai mereu sub o cheie mare. Pandeam cand avea treaba in Cancelarie si, de cate ori aveam ocazia sa intru, eram cel mai fericit din lume.

Pentru mine era Camera Fermecata. Putinele raze ale soarelui, care patrundeau prin ochiurile singurului geam, reuseau sa picteze, cu adevarat fantastic, un pastel cu multiple nuante de maro si galben invaluit in inconfundabilul miros de ceara amestecata cu miere de-a lungul zecilor de ani. Si in acele clipe, ce veneau mai mereu pe neasteptate, inspiram cat de mult puteam eu si tot nu era suficient sa-mi potoleasca setea pana la urmatoarea vizita in acel tablou cu nuante si parfum fermecat.

Totul era o poveste iar eu personajul principal. Eram fascinat de ideea ca in podul casei, printre porumbei, Mos Andrei isi tinea pusca de vanatoare si, desi am vrut de multe ori sa o caut, niciodata nu am reusit sa aflu pe unde se urca in pod. Iar Lupu` cel credincios, prietenul care-l insotea mereu la vanatoare, era cel mai fericit ciobanesc german cand ii duceam mancare sau apa, incurajat fiind de mama. Asa m-am si imprietenit cu el. Era mare si intelept. M-a indragit din prima clipa, de la prima bucata de paine pe care i-am dat-o. Eram foarte de mandru de mine si de noul meu prieten ! Iar faptul ca descopeream si ma bucuram de orice lucru sau prieten de-al bunicului meu, ma facea sa ma simt iubit, apreciat.

Intr-una din zile, am alergat intr-un suflet la bunicu` sa-I povestesc cum Lupu` ma lasa sa-l mangai si sa-l ridic cu labutele pe umerii mei pentru a ne privi in ochi ca doi prieteni adevarati. M-a felicitat, o mare realizare pentru mine, daca iau in calcul toate nazbatiile pe care le faceam,  si m-a rasplatit cu o poveste cu talc :

“Eram intr-o zi in padure cu Lupu` si m-am asezat langa un copac mare sa ma odihnesc. Am atipit putin si cand m-am trezit am zarit doi iepuri. M-am ridicat grabit, am incarcat arma insa nu stiam dupa care trag. Pana sa ma hotarasc, au fugit amandoi . . . ”

***

Pe Mos Andrei il gaseam deseori dimineata printre stupi. Analiza si isi nota cu atentie activitatea fiecarei familii de albine si s-a straduit sa transmita si copiilor dragostea pentru apicultura. Mama si fratii ei au fost mereu alaturi de el si au dus mai departe traditia, dincolo de granitele Bivolariului, pana in satul Ciohorani.

Primii stupi au ajuns la Ciohorani in anul 1996. Fratele mamei, Mos Fanica, s-a bucurat enorm cand am fost admis la Liceul Militar din Campulung Moldovenesc si mi-a daruit, din Prisaca de la marginei padurii de tei din Tomesti, 10 stupi de care, pana in anul 2015, am avut grija impreuna cu parintii mei. Aici Prisaca Noastra a prins radacini si astazi ne bucuram de prietenia a peste 50 de familii de albinute harnicute.

***

Mierea este cel mai Puternic Medicament pe care il poate oferi Natura si, in acelasi timp, Darul meu pentru cei care o Iubesc. 

                                                                                        Cu drag, C.A.Hogas

 citeste mai departe