The Dark Knight

Ce face un nebun, zece intelepti nu desfac.
Asa spune o vorba veche. Veche si mereu valabila, asa cum a aratat-o acelasi genial regizor Christopher Nolan, in succesul dement care este “The Dark Knight” (“Cavalerul Intunecat”).
Lansat in 2008 ca o continuare a povestii incepute in 2005 odata cu “Batman Begins” (“Batman – Inceputuri”), filmul ii are ca protagonisti in rolurile lui Batman si Joker pe Christian Bale, respectiv Heath Ledger; totodata, pelicula a atras in doi ani si jumatate doua Oscaruri si incasari de peste 1 miliard de dolari.
Ideea este, teoretic, simpla. Conform benzilor desenate pe care s-a bazat filmul, Batman e baiatul bun, eroul mereu la timp pentru a lua admiratia oamenilor si zambetul fetei frumoase, iar Joker e psihopatul ludic care incearca sa se asigure ca Batman nu ajunge niciodata la timp.
Am spus teoretic, pentru ca in “The Dark Knight” totul e nelalocul lui, limitele sunt trasate prea putin, evidentul e si nu e, cadrele “curg” intr-un carusel emotional, un climax fara limita.
Asa cum se intampla in filmele atinse de geniu, “The Dark Knight” nu se bazeaza pe o prima impresie, pe idei lesne de prins, nu spune povestea luptei dintre Batman si Joker – simboluri pentru bine si rau. Situatia este mult mai “contorsionata”; pentru ca Batman nu este un personaj pozitiv, nu in totalitate, cum nici Joker nu reprezinta raul suprem.
Spre deosebire de perceptiile comune, Batman nu este un erou, el este o necesitate ignorata prea multa vreme.
Dupa ce in prima parte a povestii ce se anunta deja o trilogie – in 2012 este asteptata partea a treia, “The Dark Knight Rises” – Bruce Wayne a invatat sa isi recunoasca si accepte frica pentru a putea deveni simbolul liliacului, acum Batman cunoaste o noua “trepidatie psihologica”, in persoana schizofrenicului fara identitate sociala, cunoscut ca Joker.
Adus la viata de Heath Ledger, Joker este cel mai bun rol negativ pe care l-am vazut vreodata.
La aceasta afirmatie imi este greu totusi sa aduc argumente exacte, insa ceea ce stiu este ca inca de la prima vizionare am simtit o traire acolo si atunci, la 20 de centimetri de personaj, in acelasi zbucium ca si el.
Din punct de vedere simbolistic, Jokerul este un personaj trist, prin esenta sa.
Incarcatura simbolistica a filmului nu se opreste aici, avandu-l ca si co-protagonist la sarada pe idealistul procuror districtual al orasului Gotham, Harvey “Two Face” Dent (Aaron Eckhart). Acesta sta marturie pentru expresia “sabie cu doua taisuri”: un idealist convins poate fi capabil si de cealalta “fata a monedei”.
Prezenta artistica Jokerului este impulsionata printr-o masca faciala pe cat de sugestiva pe atat de criptica privitoare la cicatricea lui, printr-un discurs impresionant de simplu si incisiv asupra ipocriziei societatii ca ansamblu dar si a fiecarui om ca parte a societatii si printr-o capacitate manipulatorie cu totul unica.
Totul raportat la nevoile, fobiile, defectele oamenilor – materializate, la caderea noptii, in Batman.

Si cu adevarat interesant este ca Jokerul s-ar putea sa aiba dreptate.