Oldies but Goldies Depeche Mode

Seria articolelor „Oldies but Goldies” continua in aceasta saptamana prin prezentarea legendarei Depeche Mode. Un fenomen, un stil de viata.

Inceputuri si primele controverse       

                In martie 1980, englezii Martin Gore (keyboard), Andrew Fletcher (bass) si Vince Clarke (voce si chitara) formau Composition of Sound. Trupa nu a participat decat la cateva mici concerte prin puburile sau facultatile din orasul Basildon, de unde cei trei sunt originari. Ei au interpretat cateva piese precum „Addiction”, „I like It”, sau „Tomorrow's Dance”. La scurt timp, cei trei artisti s-au gandit sa isi ia un vocalist. L-au remarcat pe Dave Gahan, intr-un bar in care el interpreta piesa lui David Bowie, „Heores”. Imediat, Dave a primit invitatia sa se alature Composition of Sound. Odata cu aceasta schimbare s-a mai produs una, respectiv cea a numelui trupei, care a devenit Depeche Mode, preluat de la revista frantuzeasca „Dépêche mode”. A fost chiar ideea lui Dave, pasionat de moda. De altfel, artistul a marturisit, ulterior, ca daca nu era coopotat in trupa, voia sa lase muzica si sa intre in industria modei.

                Dupa ce formatia a devenit completa, baietii s-au miscat destul de repede, si trupa a devenit membra a (pe atunci) tinerei case de discuri Mute, detinuta de Daniel Miller. La scurt timp, in data de 5 octombrie 1981, a fost lansat si primul album, „Speak & Spell”, care includea si celebra piesa „Just Can't Get Enough”. Fiind cel de-al doilea single promovat, dupa „Dreaming of Me”, piesa i-a adus pe cei de la Depeche Mode in atentia marelui public, fapt ce l-a deranjat pe Vince Clarke. Acesta a marturisit public ca directia in care trupa mergea este una gresita, considerand ca popularitatea nu era motivul pentru care el facea parte din grup. Astfel, dupa doar un an, Clarke parasea grupul pe care l-a format.

Desi totul a pornit ca un hobby, repetand in mod constant,(neoficial, la presiunile lui Daniel Miller care simtinse potentialul), baietilor le-a venit ideea de a lansa un al doilea album. Lipsiti de autorul cantecelor (Vince Clarke), rolul de compozitor i-a revenit lui Martin. Acesta compusese deja doua cantece pentru primul album si avea o serie de poezii scrise inca din adolescenta. Asa ca, cei trei au strans poeziile lui Martin, care a mai compus cateva texte noi precum si muzica lor, si s-au apucat sa lucreze la noul album.

Lipsa lui Vince s-a resimtit pe deplin. Astfel, au dat un anunt prin care solicitau un cantaret cu experienta, nu mare ca varsta si care sa dea dovada de seriozitate. Printre candidati, s-a regasit si Alan Wilder, care mai cantase cu diferite trupe, diferite stiluri. Chiar rock! El a mintit in legatura cu varsta, pentru a fi mai apropiat de media celor trei si a fost selectat deoarece avea avantajul… detinerii unui keyboard personal.

Wilder nu se gaseste mentionat la lucrul pentru albumul „A Broken Frame”, cel de-al doilea material Depeche Mode lansat in 27 septembrie 1982. El nu a participat la sesiunile de studio, cei trei dorind sa nu imparta cu el banii aferenti vanzarilor. Pentru turneul de promovare al albumului, el este creditat ca un muzician extra, cu un rol contractual clar determinat. Acela de suport acustic pentru formatie.

Turneul a fost un succes, iar cei trei s-au gandit sa-l coopteze pe Alan Wilder oficial in formatie.

Intre timp, plecarea din Depeche Mode l-a facut pe Vince sa incerce un nou proiect, „Yazoo”, alaturi de cantareata Alison Moyet. Totusi, succesul a fost unul nesemnificativ,intre cei doi erau diferente de ordin muzical, astfel ca trupa s-a destramat in 1983. In 2008, Yazoo s-a reunit pentru o serie de reprezentatii live, la implinirea a douazeci si cinci de ani de la despartire. Dupa 1983 Alison Moyet a continuat o cariera solo, in timp ce Vince a incercat sa faca echipa cu Eric Radcliffe in The Assembly. Nici reteta asta nu a fost una reusita.

In 1985, Clarke a creat Erasure. Avand nevoie de un cantaret, el a dat un anunt in Melody Maker (cel mai vechi ziar despre muzica din lume), iar Andy Bell a fost alesul dintr-o serie de candidati. Erasure s-a dovedit a fi o idee buna, Bell si Clarke lansand pana in prezent nu mai putin de saisprezece albume (doar treisprezece de studio). Recent, Clarke a anuntat ca albumul „Tomorrow's World” va fi lansat in luna octombrie a anului 2011.                                                                                                          

Revenind la Depeche Mode, dupa ce s-a incheiat afacerea cu lansarea si promovarea „A Broken Frame”, Wilder si-a intrat pe deplin in atributii, producand piese incluse pe urmatoarele albume, precum si single-ul „Get the Balance Right” (1983). Munca lui Wilder s-a concretizat prin „The Landscape is Changing” si „Two Minute Warning”, ambele piese fiind incluse pe „Construction Time Again”, album lansat in 22 aprilie 1983. Alan a contribuit si la urmatorul album, „Some Great Reward” (24 septembrie 1984), prin producerea pieselor „In Your Memory” si „If You Want”.

Popularitate si culmile succesului

                La jumatatea anilor 80, Depeche Mode s-a lansat puternic si pe piata americana, bucurandu-se de un succes destul de ridicat. Piata americana, mai ritmata si relativ superficiala, a fost abordata cu un beat rapid, mai exact piesele „People are People” si „Master and Servant” de pe albumul din 1984 „Some great reward”.

Paradoxal, insa, trupa a fost catalogata drept una mediocra chiar in Marea Britanie! In SUA, trupa a fost etichetata ca fiind „gothica” si a capatat un aspect destul de misterios si intunecat, care exista si astazi. Tema religioasa iese la iveala prima data prin „Blasphemouse rumours”, piesa destul de controversata atunci de publicul conservator britanic.

Previziunile presei de specialitate s-au adeverit ceva mai tarziu. Casa de discuri Mute a incercat prima compilatie, numita „The Singles 81-85”.

Albumul „Black celebration” este o borna (daca mai era cazul), o confirmare a trendului dark pe care trupa intrase deja. Cantecele au sunete complet schimbate fata de perioada 1981-1985 (facand abstractie de cantecelele copilaroase ale lui Vince din 1981), fiind mult mai greoaie, chiar necomerciale. „Black celebration” a fost chiar si pentru casa de discuri greu de digerat, fiind incercate multe metode experimentale de sonorizare. Martin a incercat sa gaseasca sunete acolo unde nu se astepta nimeni. In motoare de masini sau pornirea artificiilor din suport.

Totodata, albumul deschide o noua era pe o latura careia pana acum nu i s-a dat importanta: video, prin colaborarea cu regizorul si fotograful olandez Anton Corbijn, care vine cu un stil propriu asupra clipurilor si fotografiilor formatiei. De acum, trupa are si o imagine bine conturata, Corbijn avand acelasi stil bizaro-dark precum Martin.

Albumul „Music for the masses” a urmat in 1987, continuand linia dark. De pe el s-au scos pe single piesele „Strange love”, „Never let me down again” si „Behind the wheel”. Fiecare cu istoria lui. „Strangelove” a fost lansat ca un clip profund european, cu accente frantuzesti si italiene.

Albumul a fost urmat de cel mai mare turneu de pana atunci al formatiei, de 101 concerte. Ultimul concert, a fost inregistrat si lansat in 1988 chiar ca album live, intitulat „101” . Aici avem o alta borna, cea in care membrii formatiei -dar mai ales casa de discuri – au realizat ca pot lansa single-uri, chiar albume, fara participarea directa a formatiei la munca de studio. Concertul de la Pasadena a devenit astfel cel mai important pentru istoria formatiei. Orice comparatie a unui concert se face cu Pasadena, expresia „va fi un Pasadena 2” fiind des folosita de fani sau presa de specialitate, cand se refera la un anume concert.

                In 1989, Depeche Mode a inregistrat la Milano celebra piesa „Personal Jesus”, care s-a bucurat de un succes enorm din pricina campaniei de promovare la care a contribuit din plin si presa. Un alt single celebru, „Enjoy the Silence” a fost lansat  in februarie 1990. Piesa a ajuns pe locul 6 in topurile din Marea Britanie si a devenit unicul hit Depeche Mode intrat in Top 10 peste ocean. Reusind sa urce pana pe locul 8, melodia a adus trupei cel de-al doilea single premiat cu discul de aur, prin victoria la categoria „Best Single”, in cadrul Brit Awards din 1991. Piesele au facut parte din „Violator”, primul album la care s-a facut promovare neconventionala pana atunci. Era vorba de 1989, perioada in care internetul nu era decat o chestie ciudata intre universitati, iar muzica digitala nici nu aparuse. Casa de discuri a facut bani frumosi si promovarea in reclame a unui numar de telefon cu suprataxa, la care putea suna oricine si asculta piesa „Personal Jesus”.

Turneul „World violation” a fost unul obositor, dar de succes. Atentie la cuvantul „succes” . Album de succes, turneu de succes, piese de succes, formatie de succes. Succesul si-a aratat apoi fata neagra.

Solistul Dave a inceput in secret sa ia droguri pentru a face fata efortului. Usor, drogul s-a transformat in distractie, apoi in dependenta, apoi in probleme de sanatate. Andy incepuse sa fie melancolic, lipsit de chef, stari care s-au transformat apoi in depresii si probleme de concentrare. Alan dorea sa propuna mai multe solutii artistice, dar era exclus de Martin care vroia sa isi pastreze statutul de generator de succes. Martin devenise increzut si isi neglija viata privata. Dar, in periaoda de studio 1989-1990 si in perioada de turne 1990-1991, problemele erau doar mici si la inceput. Fiecare a crezut ca o perioada de relache (1991-1992) va fi suficienta. Aparent, a fost.

In 1992 au reinceput sesiunile de lucru pentru un nou album. Dave se implicase in linia melodica, solicitand schimbari majore. Care au si avut loc: dintr-o trupa de muzica electronica, Depeche Mode a ajuns sa lanseze un album puternic influentat de rock.

Intr-un final, a fost lansat albumul „Songs of Faith and Devotion”. Producatorii de la casa de discuri nu se asteptau decat la un esec. Daniel Miller a spus „chiar daca ar face jumatate din vanzarile lui Violator, tot l-am considera un succes”. De fapt, nu se mai referea la bani, ci la faptul ca, in ciuda certurilor si a problemelor de concentrare, trupa a reusit sa scoata un album.

In timpul turneului din 1993-1995, tensiunile din trupa s-au agravat. Primul care a clacat a fost Andy Fletcher. Incapabil sa mai cante, si-a luat concediu medical de la munca de formatie, fiind pentru restul de concerte (1994-1995) inlocuit de un alt muzician din echipa de suport. Drogurile lui Dave au reusit sa il tina pe linia de plutire, desi halucinatiile sale de pe scena transformasera spectacolul intr-un show nemaivazut de pe vremea lui Jim Morrison de la The Doors. Tensiunile pe teme creativo-artistice dintre Martin si Alan au atins punctul culminant, cei doi nici macar nu isi mai vorbeau, lucru deja vizibil pe scena.

Alan Wilder se gandea deja sa paraseasca trupa. A spus-o deschis, dar producatorii au crezut ca o spune la nervi. A promis ca se tine de angajament si merge in concerte pana la ultimul din turneu, iar apoi paraseste formatia. Lucru pe care l-a si facut, chiar a doua zi dupa ultimul concert, in iunie 1995. El a invocat o tensiune in relatia dintre el si ceilalti membri ai trupei.

Wilder avea deja un proiect solo, necomercial, numit Recoil. El incepuse lucrul in particular la acest proiect inca din 1986, lansand cateva albume experimentale. Incluzand aceste „experimente”, Recoil are, pana la momentul actual, opt albume lansate.

Dupa turneu, Martin suferea atacuri de panica, iar Andrew Fletcher se considera instabil mental.

                Povestea albumului „Ultra” este una interesanta, asta pentru ca Dave Gahan nu a reusit decat cu mari dificultati sa contribuie la realizarea lui, asta din cauza dependentei sale. Dupa ce Dave a luat o supra-doza si a „murit” pentru 2 minute (fiind salvat doar de interventia rapida a paramedicilor americani), a intrat intr-un program de dezintoxicare, in 1995, dupa ce a fost acuzat intr-un proces de detinere de droguri.

La inregistrarile incepute in 1996, Martin a vrut sa ii ia practic locul celui ce era vocea trupei, insa tentativa sa a esuat.

Ulterior, Gahan a iesit din clinica de reabilitare a reusit sa inregistreze piesele de pe  album, insa capacitatea sa de a depune efort era redusa. Finalmente, „Ultra” a fost lansat in aprilie 1997. Primele doua single-uri promovate au fost „Barell of a Gun” si „It's No Good”, urmate de „Home” si „Useless”. Singurele aparitii ce au contribuit la promovarea lui au fost doua mini-concerte in Londra si Los Angeles, denumite „Ultra Parties”.  Concerte scurte, de cateva piese, publicul intrand pe baza de invitatii, fiecare fiind selectionat atent.

Dupa ce situatia s-a mai limpezit, Dave a trecut printr-o perioada de recuperare rapida, astfel ca, in 1998 a aparut un al doilea album compilatie. Mute Records a lansat „The Singles 86-98”.

Cu un Dave revenit, cu un Martin gata de munca si un Andy care a depasit depresiile, trupa a facut totusi un turneu intarziat de promovare a albumului „Ultra”. Pentru ca a avut loc, calendaristic, dupa „The Singles 86-98”, turneul s-a numit „The Singles Tour”, dar era evident pentru oricine se uita la tracklist ca este vorba despre promovarea albumului „Ultra”, nu o recapitulare a pieselor din 1986-1998. Dovada ca, totusi, membrii nu isi revenisera complet, turneul a tinut doar cateva luni, in 1998.

Perioada 1998-2000 a fost una de refacere completa, casa de discuri incetand sa puna presiune pe trupa. In 2000 a inceput lucrul la un nou album, „Exciter”. Linia melodica era mai moale, fiind tratat ca un album de tranzitie dupa o perioada de crestere si succes, spre maturitatea trupei.

Album primit cu scepticism de fani si critici, care l-au considerat incomplet si facut in graba. Materialul a reusit sa patrunda in topuri, insa nu a impresionat. Alan Wilder l-a considerat cel mai prost album al formatiei. Nu vorbea doar din rautate, ci a prezentat argumente la piese care, ici colo, nu erau finalizate melodic.

Pauza pentru cariere solo

                Dupa anii 90, Dave Gahan a inceput sa fie tot mai atras de rock, producand cateva piese pe care Martin nu a vrut sa le includa in albume. De altfel, Gore nu era prea incantat, la modul general, de inclinatia lui Gahan catre rock. Astfel, Dave a decis sa lanseze primul album solo, „Paper Monsters”, unde si-au gasit locul si piesele neagreate de catre Martin. „Paper Monsters” a fost lansat la 2 iunie 2003. Dave a inceput pentru acest album o colaborare cu chitaristul Knox Chandler, care avea experienta in aranjat piese. Albumul a fost urmat si de un turneu, in care Dave a cantat si piese Depeche Mode.

Martin Gore, in schimb, si-a marcat debutul carierei solo in 1989, cand a lansat „Counterfeit”. Era un album complet necomercial, de coveruri cantate in stilul sau, de balada. In aprilie 2003 a aparut si a lansat „Counterfeit²”. Un alt album de coveruri, cantate in acelasi stil doar ca un pic mai comercial. Totusi, piata l-a tratat ca pe un album experimental, din cauza stilului mai bizar abordat. A scos doua single-uri, dintre care doar unul a avut parte de videoclip. Intre timp, Andy Fletcher si-a lansat propria casa de productie.

Revenire

In 2004, casa de discuri Mute a lansat o colectie de remixuri pe un album aparte: o compilatie de remixuri, „Remixes 81-04”.

2004 marcheaza si revenirea in studio pentru un viitor album. Abia in 17 octombrie 2005, este lansat „Playing the Angel”, cel de-al unsprezecelea album de studio al trupei. Succesul a fost unul urias, albumul atingand pozitia 1 in foarte multe topuri europene si locul 4 in UK Chart. Cercul a fost inchis, dupa perioada de inceput, abordarea stilului dark, perioada de succes, ratacirea rock, decaderea din perioada Ultra si un album de tranzitie precum Exciter, iata ca trupa reuseste sa revina pe firmament si sa lanseze un album matur.

Pentru promovarea acestui material, Depeche Mode a inceput un turneu mondial in noiembrie 2005, „Touring the Angel”, turneu desfasurat in America de Nord si Europa. Un concert s-a desfasurat, in 2006, si in Romania. Succesul albumului este incununat cu premii precum cel de „Best group” la MTV Europe Music Awards 2006. In cadrul aceluiasi show, Fletcher dezvaluie ca trupa va lua o pauza destul de lunga.

Profitand de aceasta intrerupere a activitatii alaturi de Depeche Mode, Dave Gahan lanseaza cel de-al doilea album solo, „Hourglass” , iar in cadrul turneului de promovare, el anunta revenirea Depeche Mode.

Aproape imediat dupa „Playing the angel” apare compilatia foarte ciudata „The best of Depeche Mode – volume 1”. Partea video a albumului nu includea aceleasi clipuri. Unele erau in plus fata de album, alte piese de pe album nu figurau pe DVD-ul cu clipuri. Noutatile au fost un nou single, „Martyr” si cateva cliprui care pana acum nu erau de gasit nicaieri.

Pe 20 aprilie 2009 apare „Sounds of the Universe”, cel de-al doisprezecelea album al formatiei. A fost urmat de un important turneu mondial de promovare. Nu mai putin de saisprezece concerte au fost initial anulate, dupa ce lui Dave Gahan i s-a descoperit o tumoare maligna. Totusi, dupa ce acesta a fost operat cu succes, Depeche Mode a reprogramat o parte din concerte pentru 2010. Din nefericire, intr econcertele anulate era si cel de la Bucuresti, care nu a mai fost reprogramat.

Intre timp, Daniel Miller vinde casa de discuri Mute Records catre gigantul EMI, dar ramanand coordonatorul diviziei – de acum – Mute din cadrul EMI. Noua casa EMI merge pe aceeasi linie si hotaraste sa mai scoata niste bani de la public si lanseaza inca un album la care trupa nu a participat deloc.

In iunie 2011 apare „Remixes 2: 81-11”, dupa cum suna, un album de remixuri. A fost lansat si un single, „Personal Jesus” 2011, dupa modelul „Enjoy the silence” din 2004. Este de fapt un remix, nu o reinterpretare.

Concluzii

            Se spune ca fiecare mare artist al lumii a avut o pasiune nebuna, un incident sau o dependenta ce i-a marcat cariera. Dar ce se poate obtine atunci cand aduni mai multi oameni cu pasiuni nebune si personalitati puternice? Se poate obtine una dintre cele mai bune trupe din istoria muzicii! Depeche Mode ramane, fara doar si poate, un nume legendar.

                Tocmai multitudinea de stiluri imbinate in creatiile „depecherilor”, de la new wave, synth pop si pana la alternative dance, a dat intotdeauna un suflu atat de special muzicii lor si i-a determinat pe cei de la Q Magazine sa ii proclame „cea mai populara trupa electronica din istoria omenirii”.